Suntem în luna lui Marte în București, ceea ce înseamnă că se deschide sezonul „liber la vitamina D”, pentru noi cei din zona paralelei 45. Așa că mi s-a părut oportun un articol despre importanța vitaminei D, nu doar în metabolismul uman, dar pentru toată viața de pe Pământ, în general. De mai bine de 500 de milioane de ani, cele mai timpurii forme de viață fotosintetice au produs vitamina D prin expunere la soare, iar acest procedeu s-a transmis mai departe la organismele complexe, cele mai multe dintre vertebrate și în fine, la oameni. Nu e de mirare că în antichitate, strămoșii noștri venerau soarele, recunoscând indirect proprietățile tămăduitoare ale expunerii la lumina solară.

Razele ultraviolete (UV) sunt radiații electromagnetice cu o lungime de undă mai mică decât lumina percepută de ochiul omenesc. Ele se împart în 4 categorii: UVA, UVB, UVC, UV Vacuum. Ultimele două sunt filtrate de atmosferă și nu ajung pe pământ. În timpul expunerii la soare, 7-dehidrocolesterolul din piele absoarbe razele UVB, după care este convertit în previtamina D3, care se izomerizează în vitamina D3. Atât previtamina D3, cât și vitamina D3 pot pot absorbi raze UVB, fiind convertite în diverse substanțe cu proprietăți biologice unice. Vitamina D3 este metabolizată în ficat și rinichi, fiind transformată în 25-hidroxivitamina D (25(OH)D), forma cea mai obișnuită în circulație și 1,25-dihidroxivitamina D (1,25(OH)2D), forma biologic activă.

Una dintre formele timpurii de fitoplancton (Emiliania huxleyi) produce vitamina D2 prin expunere la soare. Această formă de fitoplancton posedă un exoschelet din carbonat de calciu și a trăit neschimbat în Oceanul Atlantic timp de 500 milioane de ani. Produce cantități mari de ergosterol, care prin expunerea la soare este transformat în previtamina D2 printr-o reacție de fotoliză. Fungii și levurile produc vitamina D2 în mod similar, transformând ergosterolul. Nu se cunoaște încă foarte clar cum de a apărut acest mecanism, dar se presupune că ergosterolul, fiind eficient în absorbția razelor UVB, acționa ca o protecție solară, pentru ca macromoleculele din organism sensibile la UVB (proteine, ADN și ARN) să nu fie deteriorate.

Glasgow, 1800

Având în vedere cât de timpuriu în evoluție a apărut relația organismelor cu lumina solară, este ușor de înțeles cum diminuarea expunerii la razele UVB poate crea dezechilibre în metabolismul organismelor dependente de soare. După anul 1600, când revoluția industrială a apărut în nordul Europei, oamenii au început să locuiască în case foarte apropiate una de alta, separate de străzi înguste, iar localitățile să fie acoperite de un strat de poluare, cauzată de arderea cărbunelui. Tot atunci au apărut primele cazuri de rahitism în special la copii, din cauza tulburării mineralizării normale a oaselor. (foto Glasgow, 1800). Primul care a făcut conexiunea între traiul la oraș și rahitism a fost Śniadecki (s1). Pe baza unor observații clinice, el a concluzionat că în Varșovia copiii făceau rahitism, iar cei care trăiau la țară nu sufereau de așa ceva. După 70 de ani, Palm (s2) a observat din rapoartele colegilor din India și China că rahitismul nu era o boală răspândită printre copiii din acele zone, în comparație cu multitudinea de cazuri printre copiii din Londra.

După alți 30 de ani, Huldschinsky (foto) (s3) a tratat cu succes copii rahitici cu lampa cu arc de mercur. El a mai observat că prin expunerea unuia dintre brațe la lampă, beneficia și celălalt braț de aceleași îmbunătățiri. Astfel a presupus în mod corect că trebuie să fie o substanță produsă prin expunerea la lampă. care apoi intra în circulație, producând beneficii în întregul corp. În 1921, Hess și Unger (s4) au găsit remediul cel mai apropiat de natural, expunând copiii la soare pe acoperișul spitalului, cu rezultate foarte bune. Tot ei au observat că persoanele cu piele neagră sau închisă la culoare au nevoie de o expunere mai mare la soare pentru a avea același efect vindecător.

La începutul secolului XX, 80-90% dintre copiii din nordul Europei sau nord-estul SUA prezentau semne de rahitism (s5). Pentru remedierea problemei, a fost fortificat laptele cu vitamina D. I s-a adăugat ergosterol, iar apoi iradiat UVB. Ulterior, a devenit foarte populară ideea fortificării și în anii 1930-1940, foarte multe produse, de la hot-dogs, sucuri, bere (foto), până la săpunuri și cremă de ras, veneau cu vitamina D adăugată. Guvernul SUA a pornit o campanie pentru promovarea expunerii copiilor la soare pentru prevenirea rahitismului. Moda s-a răspândit în Europa și a ținut până în 1950, când au apărut multiple cazuri de hipercalcemie, manifestată prin fețe de elfi, probleme cardiovasculare și retardare mentală. Problema a fost pusă în mod eronat pe intoxicația cu vitamina D, iar suplimentarea produselor cu vitamina D a fost interzisă în Europa, situație ce încă mai persistă și în ziua de azi în cele mai multe țări. Se pare că acei copii sufereau de sindromul Williams, nu de intoxicație cu vitamina D.

Rahitismul este doar una dintre problemele ce pot apărea în urma deficienței vitaminei D. Ulterior s-au descoperit și alte afecțiuni ce pot fi corelate invers proporțional cu cantitatea de 25(OH)D care circulă prin sânge.

  1. Cancer – Încă de acum 100 de ani, s-a făcut legătura între expunerea la soare și reducerea riscului de cancer. În 1916, Hoffman (s6) a observat că traiul la o latitudine mai îndepărtată de ecuator presupune mai multe cazuri de cancer. În 1937, Peller și Stephenson (s7) au observat că numărul de decese din cauza cancerului în cadrul personalul din marina americană era cu 60% mai mic decât cel al civililor. Marinarii sunt expuși la razele UV mai mult decât civilii. În 1941, Apperly (s8) a comparat mortalitatea din cauza cancerului printre fermierii din SUA și a observat că e mult mai mare printre fermierii din nord-est, în comparație cu cei din sud. În Washington County (s9) s-a raportat că riscul de cancer la colon crește de 3 ori pentru persoanele cu un nivel seric de 25(OH)D > 20 ng/ml. Studii similare s-au făcut în 100 de alte țări (Australia, China, Japonia, Spania), observând aceeași relație inversă între expunerea la raze UVB și multiple cazuri de cancer: vezică, sân, esofagian, plămâni, ovarian, pancreatic, renal,
  2. Sistemul imunitar nespecific – La începutul anilor 1900, s-a observat că pneumonia și infecțiile tractului respirator sunt răspândite printre copiii rahitici, iar aceștia au șanse mai mari decât ceilalți să moară de tuberculoză. Astfel că expunerea la soare și vitamina D erau folosite pentru prevenirea tuberculozei. S-a presupus că trebuie să existe un stimul din cauza căruia gripa este mai răspândită în sezonul rece la populația care trăiește departe de ecuator și aproape inexistentă la populația de lângă ecuator. S-a observat (s10) că adulții cu mai mult de
    25(OH)D > 38 ng/ml și-au înjumătățit șansele să dezvolte infecții respiratorii. Școlarii japonezi (s11) care au suplimentat cu 1200 UI vitamina D / zi pe timpul iernii și-au scăzut șansele de gripă cu 42%.
  3. Protecție Autoimună – diverse studii au făcut asocierea dintre traiul mai aproape de ecuator și bolile autoimune. De exemplu, traiul la paralela 40 crește cu 100% șansele unui individ de a face scleroză multiplă (s12), în comparație cu un individ care trăiește la paralela 33. Copiii mai mici de 14 ani din anii 1990-1994 aveau de 10-14 ori mai multe șanse de a face diabet de tip 1 (s13) dacă erau născuți la latitudinile mai îndepărtate de ecuator. Un studiu printre asistentele medicale a arătat că traiul la o latitudine mai mare presupune șanse mai mare de boli inflamatorii ale intestinului, în special boala Crohn.
  4. Boli Cardiovasculare – tensiunea arterială crește pe măsură ce latitudinea crește. S-a observat o corelație între latitudine și hipertensiune, iar Krause (s14) a observat că expunerea la raze UVB scade semnificativ presiunea sistolică și diastolică.
  5. Boli Mintale – Schizofrenia este strâns legată de deficiența vitaminei D și expunerea redusă la soare. Schizofrenia (s15) e mai des întâlnită în țările nordice. S-a observat că bebelușii născuți pe timpul iernii au șanse mai mari să facă schizofrenie, chiar în Australia (s16). Copiii finlandezi (s17) care au primit 2000 UI / zi vitamina D în primul an al vieții și-au redus riscul de a face schizofrenie cu 77% față de cei care au primit mai puțin de 2000 UI. S-au făcut corelări între lipsa vitaminei D și depresie, Alzheimer, epilepsie, declin neurocognitiv.

Iată, menținerea unui nivel optim de vitamina D în organism este crucială pentru o funcționare optimă a corpului, dar cum se poate obține acest echilibru? Ar putea părea simplu: prin expunere la soare, alimentație și suplimentare. Doar că sinteza vitaminei D prin expunere la soare depinde de o serie de factori: sezon, ora din zi, latitudine, altitudine, poluare, pigmentarea pielii, tipul de protecție solară, vârstă și trecerea razelor prin sticlă sau plastic. În România, lunile în care putem obține vitamina D de la soare sunt limitate, iar stilul de viață modern presupune mai multe ore petrecute în casă.

Vitamina D obținută din alimentație nu poate suplini expunerea la soare, indiferent de dietă. De exemplu, 2000 UI Vitamina D s-ar putea obține din 600 grame de somon sălbatic Atlantic, ceea ce e o cantitate prea mare și costisitoare pentru aproape oricine. Peștii de crescătorie au un sfert din cantitatea de vitamina D ai peștilor sălbatici. Din studiile de laborator, s-a arătat că 49% dintre tipurile de lapte din SUA și Canada conțineau mai puțin de 80% din cantitatea de Vitamina D promovată pe etichetă, iar 14% nu conțineau vitamina D deloc. În comparație, o sesiune de expunere la soare în costum de baie, până când pielea devine puțin roz, produce între 10000 UI și 25000 UI de vitamina D (s18), echivalent cu 3 – 7,5 kg de somon sălbatic.

Suplimentarea este necesară, poate chiar obligatorie pentru persoanele care trăiesc la latitudini îndepărtate de ecuator și își petrec timpul mai mult în casă. Dar ce cantitate este adecvată? Vitamina D din suplimente poate rămâne în circulația sanguină de două ori mai puțin decât vitamina D produsă prin expunerea la soare.

Pentru mine, importanța Vitaminei D a fost notabilă în anii copilăriei. Am trăit în Brașov, un oraș între munți, poluat, cu ierni lungi, cu foarte puțin soare. Norocul meu a fost că bunicii mei erau în Constanța și cum venea vacanța de vară, plecam la ei. Pe parcursul copilăriei am petrecut deseori veri complete la mare, timp în care-mi umpleam stocul de vitamina D. Aveam astfel un mare avantaj față de alți oameni care-și permiteau un sejur de 10 zile pe litoral. Vitamina D este o vitamină liposolubilă, iar corpul o poate depozita în rezervele de grăsime. Probabil că aveam stocuri suficiente pentru a trece iarna, până când ajungeam din nou la mare. După ce am ajuns la maturitate și nu am mai trecut pe la bunici decât ocazional, am simțit foarte clar lipsa lunilor petrecute la mare. Încheieturile au început să facă zgomote, iar imunitatea era scăzută.

Am continuat articolul pe Patreon, unde am scris despre optimizarea expunerii la soare pentru a maximiza producția de vitamina D, ce factori afectează absorbția și dacă există pericole ale expunerii la soare. Am mai scris despre suplimente, ce cantități sunt recomandate pentru prevenirea deficienței și ce cantități pot fi toxice. Am scris despre persoanele care pot avea nevoi speciale, persoanele în vârstă, supraponderale sau cu malabsorbție. Am clarificat niște mituri și oportunitatea aparatelor de bronzat.

Am scris despre problema cancerului de piele prin expunere la soare. Un amănunt interesant este că fermierii din sudul SUA aveau o incidență mai mare a cancerului de piele, dar acesta este ușor de depistat și de ținut sub control, iar prin prezența cancerului de piele, au dezvoltat o imunitate la acest tip de cancer, care apoi s-a aplicat și altor tipuri de cancer, devenind imuni în general la cancer.

Abonamentul la patreon costă doar 1$/lună prin care obții acces la zeci de articole trecute sau viitoare scrise doar pentru patroni. O contribuție mică mi-ar putea oferi mai mult timp pentru a mă documenta și scrie articole despre nutriție.

Continuarea articolului.

Pin It on Pinterest