Update 3 septembrie – Provocarea a fost finalizată cu succes. Din 27 Mai până în 3 Septembrie, am ajuns de 100 de ori pe Vârful Postăvaru, folosind forțe proprii, fără nicio zi de pauză din motive obiective sau subiective.

Pentru vara lui 2015, m-am hotărât la o provocare mai puțin spectaculoasă. E mai degrabă ascetică. Timp de 100 de zile consecutive, voi urca din Brașov pe vârful Postăvaru (1799m). În cifre, asta înseamnă 28 km parcurși în 5-7 ore, cu 1300m ascensiune în fiecare zi. Cifrele sunt aproximative, în funcție de traseul pe care îl voi alege. Iată un exemplu de traseu pe strava.

Update 3 Septembrie – Începând cu tura a 14-a, am introdus varianta de „tură duatlon”, în care urcam cu bicicleta până în Poiana Brașov și apoi pe jos până în Vârful Postăvaru. Mai multe detalii despre această schimbare se pot citi mai jos la Update 15 Iunie. Până la final au fost în total au fost 31 de ture prin pădure și 69 de duatlon.

Probabil cei care mă urmăresc așteptau ca în acest an să fac Transversarea Carpaților, cu care am rămas dator de anul trecut. Ideea acelei provocări era să parcurg tot lanțul Carpatic din sudul României până în nordul ei.  Am ales Postăvaru x 100 în loc de Transversarea din mai multe motive:

1. Sunt mai mult interesat de provocarea mentală și fizică, de explorarea interioară, decât de expansiunea exterioară.
2. Transversarea Carpaților presupune transportarea unui echipament greu și stufos. Îmi place ideea de a mă mișca liber, fără niciun bagaj. Voi avea luxul de a mă echipa în funcție de fiecare zi în parte, fără a căra tot acel echipament.
3. Nu voi fi nevoit să fac compromisuri alimentare.
4. Faptul că mă voi întoarce de fiecare dată acasă, înseamnă că voi putea continua să lucrez la proiectele mele aflate în desfășurare.

Data de start: 27 mai 2015 (miercuri) – pornesc atunci, pentru că 100 de zile se termină pe 3 septembrie, adică de ziua mea. E ușor de ținut minte când să mă opresc.

Încălțări: desculț, sandale tarahumara sau pantofi de alergat (depinde ce funcționează mai bine pe termen lung). Update 2 iulie – Recenzie la S-Karp Feline:

Inspirație: Această provocare este practicată de unii călugări maratoniști japonezi din secta Tendai. Pentru 7 ani la rând, călugării merg câte 100, apoi 200 de zile consecutive în maratoane și ultramaratoane în jurul muntelui Hiei. Provocarea este atât de dură, încât doar câțiva au reușit să o ducă la capăt din perioada medievală până în timpurile noastre. Voi vorbi mai pe larg despre provocarea călugărilor maratoniști. Eu am adaptat-o pe a mea în funcție de țintele mele.

• forma fizică bună – deplasarea pe cele două picioare este activitatea pentru care suntem cel mai bine adaptați și pe care ar trebui să o facem în fiecare zi;
• concentrarea – nu voi avea muzică sau cărți audio în timpul deplasărilor; mă voi concentra doar pe respirație și pe fiecare pas; va fi o meditație în mers;

Alimentație:
Vegan – vreau să demonstrez că poți avea combustibil pentru a-ți rezolva tot ce ți-ai propus să faci în fiecare zi, fără să chinui animale pentru asta.
Raw – dacă trebuie să procesezi mâncarea în fel și chip (în special la foc) pentru a o consuma, înseamnă că nu e hrană umană; alege mâncarea crudă și organismul tău va fi mulțumit.

Cine dorește să detalii tehnice despre fiecare zi în parte, mă poate urmări pe Strava.

Update – 31-Mai-2015 – ziua 5/100

A fost un început dificil, atât fizic cât și mental. Nu e ușor să te scoli în fiecare dimineață știind că urmează să petreci 5-6 ore mergând prin pădure, dar acum corpul s-a obișnuit deja cu efortul. Mă scol cu ideea: ”ok, sunt gata, să mergem”. Ca ritm de mers, am ajuns la cifrele de anul trecut, când mă pregăteam pentru Ultra 7500 Bucegi, ceea ce mă miră, pentru că n-am mai alergat regulat de mai bine de jumătate de an.

Sunt foarte conservator cu resursele. Nu vreau să trag tare într-o zi, iar apoi să am o zi următoare mizerabilă. Vreau să cresc treptat ritmul, pe măsură ce simt că organismul îmi permite. Pentru recuperare nu fac mare lucru. Mănânc câteva kilograme de fructe, iar seara îmi masez picioarele cu un aparat electric.

Deocamdată am alergat doar în pantofi sport. O mare parte din traseu e alcătuită din drum forestier și stâncos, așa că varianta „desculț” e pentru moment scoasă din calcul. Până acum, potecile au fost ude de la ploaie, ceea ce înseamnă că alergarea în sandale nu e practică, dar ieri și astăzi a bătut soarele, așa că mâine probabil încerc sandalele pentru prima oară, sau tabi de exterior.

Cifre: 6850m urcați, 136km parcurși, 26h prin pădure

Update – 5-Iunie-2015 – ziua 10/100

Iată că am terminat o zecime din provocare. Strategia mea de a merge economicos, fără să forțez, ascultându-mi corpul, dă rezultate. În fiecare dimineață sunt gata de drum, iar performanțele se îmbunătățesc de la o zi la alta, în mod natural. Am avut o singură zi mai proastă, a 8-a. Nu m-am alimentat suficient cu o zi înainte și am fost fără combustibil. În acea zi, practic m-am odihnit pe traseu, mergând lejer, cu pulsul între 90 și 100.

Astăzi în ziua a 10-a, am făcut un record de tură 4.30h (Temelia-Vf.Postăvaru-Temelia). M-au ajutat nu doar forma bună, dar și noile încălțări S-Karp. Nu știu cum am avut norocul să le nimeresc atât de bine, dar îmi vin perfect, sunt ușoare și aderente. Sunt mult mai sigur la coborâre, de fapt acolo am câștigat timpul pentru record. Am să vorbesc mai multe despre S-Karp într-un review, după ce le mai frec câteva ture.

Autoprovocarea mea are consecințe pe Strava, unde sunt pe locuri fruntașe în multe provocări ale rețelei. Pentru cine nu știe, Strava e un fel de Facebook pentru sportivii amatori sau profesioniști. Acolo ne postăm activitățile fizice și admirăm isprăvile altora. Vă aștept în rețea și sper să fie o încurajare să faceți mai multă mișcare. Până atunci mă laud cu locurile mele:

Dipsea Challenge loc 13 din 39456
Climb for Nepal loc 5 din 25186
Asics Beat the Sun Challenge loc 8 din 22975
June MTS loc 11 din 57231

 

Update – 15-Iunie-2015 – ziua 20/100

Pădurofobia și calea duatlonului

N-am fost genul de om căruia să-i fie frică de sălbăticie. De obicei eram factorul încurajator, atunci când tovarășii de drum se temeau de urși, lupi, câini de stână sau alte pericole posibile în pădure. Ar fi fost normal ca aceste zile consecutive petrecute în pădure să-mi întărească latura curajoasă. Nope. Nu s-a întâmplat așa.

Pe măsură ce zilele treceau și petreceam mai multe ore singur în pădure, am început să simt o latură întunecată și apăsătoare a pădurii. Am devenit din ce în ce mai alert la orice zgomot pe care-l auzeam. Orice foșnet de frunze, orice zgomot de crăci de copac, croncănit de ciori, mă făceau să tresar. Aceeași tensiune continua noaptea, când visam același lucru, mers prin pădure, cu pericole la tot pasul.

Poate că înainte, curajul meu a fost inconștient și acum, după ce petrec câte o jumătate de zi în pădure, realizez pericolul. Sunt 900 de urși în județul Brașov, poate într-o sută de zile am șanse să întâlnesc unul și poate nu va fi prea plăcut. Am văzut că un alergător a fost mușcat de urs în Predeal, anul acesta, în luna mai. Alți alergători au fost fugăriți de urs în Bucegi, de curând.

Hm, ar putea fi un truc al minții, pentru a mă face să mă opresc din provocare? E posibil. S-a chinuit ore întregi în aceste zile, prin pledoarii interminabile, să-mi explice că e inutil ce fac, că e o prostie, că e periculos, că fizic nu aduce nimic bun, că mă pot accidenta. Blah, blah, blah, în continuu. Hey, măcar am avut un show pe cinste. Nu era nevoie de muzică sau cărți audio.

Am decis să scap de tensiunea pădurii, dar să nu mă opresc. Așa că am trecut la abordarea de duatlon. Urc cu bicicleta până în Poiana Brașov, iar apoi pe jos până pe vârful Postăvaru. În acest fel, șansele de a întâlni ursul sunt mult mai mici, iar traseul e mai degrabă între păduri decât prin pădure.

Fizic, efortul a devenit mai intens în noua abordare, dar ceva mai scurt ca timp. Dacă atunci când mergeam pe jos, terenul era variat, iar atenția îmi era distrasă de pădure, acum când merg cu bicicleta efortul este liniar și dur. Trebuie să împingi în continuu în pedale, să duci bicicleta înainte. Iar când urc din Poiană până pe Postăvaru, efortul e la fel de liniar și dur. Partea plăcută e la coborârea pe bicicletă, doar că acolo trebuie să fiu atent să nu cad cu capul în vreo bornă de protecție, la viteză mare.

Așadar din ziua a 15-a, am scos bicicleta. Era păcat să am o bicicletă atât de faină și să nu fie călărită.

 

Update – 20-Iunie-2015 – ziua 25/100

Un sfert!

Am reușit să termin cu bine un sfert din provocare. 25 de zile consecutive în care am ajuns pe vârful Postăvaru, folosind forțe proprii, combustibil frugivor și focalizare mentală. Fizic, mă simt excelent. Chiar mai bine decât la început. Corpul a început să se adapteze pentru acest tip de efort. Mă supără puțin glezna stângă și genunchiul drept, probleme mai vechi, de acum 3 ani, când am început să alerg, dar cobor cu atenție, tocmai pentru a nu solicita încheieturile și a le lăsa să se adapteze treptat.

Efortul mental este considerabil. Mai ales la început, înainte să-mi intru în ritm, mintea mea încearcă să găsească tot felul de motive pentru a renunța. Felul în care reușesc să fac față acestui asediu de motivații logice este detașarea. Urmăresc tot spectacolul de pe o poziție neutră. Între timp corpul începe să funcționeze pe pilot automat și ar fi greu de oprit, chiar dacă aș vrea. Felul în care întreg organismul lucrează în plin efort, este un alt spectacol foarte interesant de urmărit, tot de pe o poziție detașată.

Azi am revenit pentru prima dată în pădure, după 10 zile. E sâmbătă și pe traseu trebuia să fie multă lume. Nu a fost așa, din cauza vremii. A fost înnourat, întunecat, iar când m-am întors m-a prins o ploaie zdravănă. Motiv pentru care mintea mea a început să se gândească din nou la urși. Mă gândeam că pentru că plouă abundent, urșii nu mă pot nici mirosi, nici auzi, deci șansele de a întâlni unul ar putea fi mai mari. Scenariile au rămas doar în mintea mea, pentru că în realitate, totul a fost ok.

M-am întâlnit pe traseu Andrei-Doru Pata, foarte bun alergător vegan. Am schimbat câteva vorbe și starea mea mentală, implicit fizică s-a îmbunătățit instantaneu. Am realizat că noi oamenii suntem animale de haită. Dacă aș fi împreună cu măcar un tovarăș de drum, pădurofobia mea ar fi aproape total atenuată. Singur este mult mai greu, dar de aici apare provocarea mentală, unul din primele mele obiective pentru această provocare.

Mâine mă așteaptă o zi foarte rece și ploioasă (15C în Brașov, 3C pe vârf), ceea ce mă va pune la încercare din punct de vedere logistic: ce haine aleg, câte, unde mă schimb. Merg prin pădure, sau cu bicicleta pe șosea?

Update – 29-Iunie-2015 – ziua 34/100

O treime! Disconfortul e temporar, suferința e opțională.

Am finalizat o treime din cele 100 de zile. Pe plan fizic, corpul se comportă mult mai bine decât mă așteptam. Sigur, am zile în care mă simt mai obosit, cu energie puțină, iar altele în care sunt parcă împins de la spate de o forță invizibilă, dar diferențele ca timp total de tură nu sunt mari între aceste zile. Este mai mult o problemă de percepție.

Mă așteptam să mă confrunt cu bătături, dureri serioase de încheieturi, de spate, febră musculară. Mă așteptam să-mi pierd toată cealaltă jumătate a zilei căutând metode cât mai eficiente de a mă reface pentru ziua următoare. Mă așteptam să-mi fie greu să-mi păstrez greutatea și că voi ajunge la o scădere periculoasă de masă corporală. Nu s-a întâmplat așa ceva. Când mă întorc din tură, singura grijă este să mănânc suficiente fructe, cât să-mi refac rezervele de glicogen pentru ziua următoare. Până acum n-am pierdut niciun kilogram din corp.

Accidentul rutier din ziua 29 s-a lăsat cu niște urmări. Atunci am fost îngrijorat doar de starea umărului, dar în cădere, m-am lovit cu cotul în coaste. 3 zile m-a durut zona respectivă, împiedicându-mă să respir până la capăt. Acum zona s-a refăcut.

Pentru că totul merge atât de bine fizic, simt că la acest nivel de efort, aș putea să duc la nesfârșit această provocare, așa că pentru o perioadă voi încerca să adaug puțină calitate în antrenamente. Respectiv să fac niște ture rapide, cu intervale la un nivel ridicat de efort, atât pe picioare, cât și pe bicicletă, în alternanță cu ture lente, de recuperare.

Provocarea mentală este mult mai interesantă, decât cea fizică. Este benefic să petreci o parte a zilei în natură, în plin efort, doar tu cu tine, fără zgomotele și distracțiile cotidiene. Îmi este greu să rezum aici toate subtilitățile ce apar la nivel mental într-o astfel de incursiune. Poate voi scrie un material, atunci când găsesc cuvintele potrivite. Pe plan concret, pot vorbi despre cum reacționează mintea la presupuse situații de disconfort viitoare.

Pe munte nu știi la ce să te aștepți. Câteodată am o grămadă de haine la mine, dar e soare și mă dezbrac la bustul gol. Altădată, aștept o zi frumoasă, nu am haine de schimb, dar dau de frig și ploaie. În iminența vremii urâte, mintea începe suferința. Pentru că va fi frig, pentru că va fi umed, pentru că va fi într-o situație de disconfort. Corpul are însă o extraordinară capacitate de a se adapta. Senzația de frig, este doar la început, după care organismul echilibrează situația. Atâta vreme cât sunt resurse interne și totul funcționează bine în corp, nu sunt probleme cu frigul. M-am obișnuit să ajung pe vârf la temperatura de 2 grade, cu vânt puternic și stropi de ploaie, fără să-mi pun nimic peste tricou, spre uimirea turiștilor ajunși pe vârf cu telecabina. Sigur, asta înseamnă că trebuie să compensez caloriile pierdute, dar atât. Nu există răceli, complicații, sau o situație de disconfort prelungită.

Mintea intră într-o stare de anxietate pentru că noi alegem asta, nu din cauza unor situații externe obiective, care pot fi privite de pe o poziție detașată. Disconfortul e temporar, suferința e opțională.

Update 1-iulie-2015:

Am terminat pe locul 4 provocarea Strava – Climb for Nepal. Au fost 34791 participanți.

 

Update – 4-Iulie-2015 – ziua 39/100

Desculț

Am zis la început că încerc să merg desculț în câteva ture. Azi, în ziua 39, m-am încumetat pentru prima oară. Experiența a fost extraordinară. Merită un update.

Terenul pe care mă deplasez spre vârf are părți de drum forestier, iar potecile sunt stâncoase, cu pietre ascuțite. Pentru un om care nu e obișnuit desculț, e un teren foarte dificil. Azi am avut sandalele la mine, ca o măsură de siguranță. Le-am folosit pe drumurile forestiere, unde mi-ar fi fost aproape imposibil să înaintez în tălpile goale. Cel mai plăcut a fost pe potecile cu pământ moale, fără pietre și prin noroi. Da, era excelent să-mi adâncesc picioarele în noroiul moale.

Fizic:
Atunci când mergi desculț pe un teren dificil, corpul e automat pus într-o poziție corectă. Abdomenul inferior e ferm, iar mișcările sunt mici, dar sigure. Laba piciorului este un mecanism complex, din păcate nefolosit atunci când este blocat în încălțări. Când calc pe piciorul gol, parcă tot corpul funcționează diferit și mușchii altfel nefolosiți, încep să lucreze. Pentru că sunt nevoit să merg mai încet decât atunci când sunt încălțat, corpul. în special inima se odihnește (am avut un puls de 80-90). Chiar dacă am mers într-un ritm foarte lent (6:30h pe tură, față de 5h o tură obișnuită), când am ajuns acasă eram terminat de oboseală, asta pentru că am folosit alți mușchi, neantrenați.

Mental:
A trebuit să fiu atent la fiecare pas, pe unde calc. Această focalizare mentală nu a permis minții să facă obișnuitele diversiuni, tertipuri, distracții, spectacole. Am remarcat că timpul a trecut mult mai repede. Deși am făcut mai multe ore decât în mod obișnuit, mi s-a părut de fiecare dată că am atins mai repede reperele din tură. Pădurofobia n-a mai apărut. Nu era loc de gânduri la urs, eram prea concentrat la drum. La final am fost mai proaspăt din punct de vedere mental, chiar dacă fizicul mă ajuta cu greu.

Doream să repet experiența mâine, dar e mai bine să-mi las tălpile să se refacă. S-au umflat puțin.

Un lucru rămâne de neprețuit din toată experiența: fețele drumeților pe lângă care treceam :))

 

Update – 15-Iulie-2015 – ziua 50/100

Jumătatea drumului

Teoretic sunt la jumătatea provocării. Practic am trecut demult acest prag, pentru că turele și zilele nu sunt la fel. Dacă la început aveam dificultăți atât fizice cât și mentale să plec și să termin o tură, pe măsură ce am progresat, turele au devenit o formalitate. Astfel dificultatea următoarelor 50 de ture este semnificativ mai mică decât cele 50 care au trecut, cu toate că este vorba de același munte și trasee similare.

Să ajung până pe vârf și să cobor într-un timp decent nu mai este o provocare, de aceea am început să introduc alte provocări pentru a continua să-mi dezvolt abilitățile fizice și mentale. Am zile în care introduc intervale de câteva minute în care merg la maxim atât pe alergare cât și pe bicicletă. Am zile în care merg în zona de efort MAF aproape toată tura. Am zile în care mă odihnesc și merg ceva mai încet decât de obicei. Pe tura de pădure, merg cu încălțări minimaliste sau chiar desculț, lucrând la postură și la mușchi rămași nefolosiți atunci când alerg în ghete. Alteori fac ture foarte rapide, la limita aerobă, cu felinele.

M-am obișnuit să folosesc tura de duatlon în timpul săptămânii (mers până în Poiană cu bicicleta, apoi urcat pe jos până în vârf) și tura de pădure în timpul weekendului.

Devin din ce în ce mai puternic. Fizic e ușor de demonstrat, pentru că cifrele vorbesc. Astăzi, fiind o bornă importantă, am mers „all out”. Am dat tot ce puteam atât pe urcarea cu bicicleta, cât și pe cea la picior. Rezultatul a fost că am făcut record personal pe toate segmentele prin care am trecut. Până și pentru mine e o surpriză felul în care îmi funcționează organismul.

Tura cu bicleta 13 segmente PR
Tura la picior 5 segmente PR

Mental e mai greu de explicat. Pe măsură ce am înaintat în provocare, mintea a devenit din ce în ce mai calmă. Dacă la început era ca un ocean nervos, cu valuri venind din toate părțile, acum e ca un lac în care reflexia lunii se vede clar. Acum trebuie să fiu atent ca atunci când vine un val, să nu răstoarne barca, pentru că nu mă așteptam la el.

Nu număr zilele până la final, aștept cu interes să văd ce mai descopăr în această călătorie interioară. Dacă aveți alte întrebări, despre aspecte pe care nu le-am discutat, nu ezitați să le adresați în comentarii.

 

Update – 1-August-2015 – ziua 67/100

Două treimi 2/3; Bețe de trekking; Competiție

Am finalizat două treimi din provocare, iar performanțele mele fizice continuă să crească. Deși a fost o vreme caniculară, turele pe care le fac într-un regim mediu de efort sunt mult mai rapide decât turele „la maxim” de acum câteva săptămâni. Corpul a mai pierdut o parte din grăsime, iar acum văd vene pe care nu le-am mai văzut vreodată.

Am tot căutat o poziție pe bicicletă, astfel încât să simt că lucrează mușchii fesieri. În teorie, aceștia sunt mușchii principali pe care trebuie să-i folosești, dar eu simțeam că lucrează mai mult cvadricepșii. După multe ajustări de șa, am găsit în sfârșit poziția respectivă. Cum știu că am găsit-o? Mă doare fundul, iar în zonă se lucrează intens la refacerea și reconstrucția mușchilor. Nu știu cu ce materiale, că proteine nu mănânc :))

Am descoperit bețele de trekking (bețe telescopice sau bețe de drumeție). Până acum, le-am evitat. Mi se păreau un ajutor pentru moși, pentru oameni neantrenați pe munte sau pentru oameni care cară un rucsac mare și greu. Dar când i-am văzut pe Killian Jornet și pe Scott Jurek că le folosesc, am zis să încerc și eu. Tipii sunt doi alergători montani pe care-i admir. Așa că am împrumutat două bețe de la Peter, colegul meu de suferință de la ultra 7500. Am crezut că voi avea nevoie de timp de ajustare, să mă obișnuiesc cu ele, să mă sincronizez, dar nu. De cum am început urcarea pe Drumul Roșu, am simțit avantajul major pe care aceste bețe ți-l oferă la o urcare abruptă. Puteam să-mi folosesc partea de sus a corpului, iar prin poziție, puteam să-mi folosesc mai bine mușchii fesieri, aproape la fel ca la bicicletă. Am făcut record personal chiar din prima tură.

Sistemul meu cardiovascular a luat-o cu mult înaintea mușchilor, asta pentru că mușchii au nevoie de mai mult timp pentru a se dezvolta. Rezultatul este că de multe ori, îmi este greu să-mi ridic pulsul peste o cifră destul de joasă. De exemplu, la bicicletă, nu puteam trece de 130. Dar după incorporarea fesierilor în mișcare, am reușit să trec de 140. La urcarea pe jos, aveam puls 130. După ce am început să folosesc bețe, puteam să trec de 160 dacă doream, asta pentru că e folosită și partea superioară a corpului.

Acum două zile, am intrat fără să vreau în competiție cu niște atleți juniori. În Poiana Brașov sunt mulți sportivi care-și fac pregătirea. Juniorii au probabil 2-3 antrenamente de anduranță pe săptămână în care trebuie să urce până în Vârful Postăvaru. Cum erau în fața mea, s-a activat în mine acel instinct de a-i ajunge și a-i depăși. Am depășit câțiva pe drum și am scos un nou record, cu toate că era o căldură insuportabilă. Asta m-a făcut să realizez că organismul are resurse nebănuite, stopate doar de partea mentală. În această aventură am pierdut 7L de apă. Am consumat 3L pe drum, iar acasă aveam cu 4kg mai puțin. După ce m-am rehidratat, am adormit buștean pentru 2 ore.

Reprezentanți din media de nișă sau de masă încep să fie interesați de această provocare, ceea ce mă bucură, pentru că am posibilitatea să promovez modul natural de viață. Cea mai importantă a fost apariția la știrile PRO TV. Iată știrea:

Postăvaru Challenge 66/100 în cifre

Pe Jos
distanța 996 km
urcare 61357 m

Cu Bicicleta
distanța 1417 km
urcare 23244 m

Total
distanța 2413 km
urcare 84601m (9,5 x Everest)

 

Update – 9-August-2015 – ziua 75/100

Trei sferturi 3/4;

Am terminat trei sferturi din zile și continui să învăț din această provocare.

Bonking – prag mental sau fizic?

În lumea alergătorilor sau a cicliștilor de anduranță este cunoscut acest prag fizic în care rezervele de glicogen din mușchi și ficat se termină. La un efort mare, acest prag poate surveni după 2-2:30 ore. În experiența mea, se întâmplă la fel în turele puternice. Am o cădere de energie în jurul acestui interval orar. Uneori mă hrănesc în timpul turei, pentru a exersa alimentația din mers și pentru a preveni acest prag, dar de cele mai multe ori nu mă alimentez, pentru a experimenta efortul în această stare, lipsită de energie. În tura 67, am făcut un experiment prin care am realizat că bonkingul este un prag mai mult mental. După prag, în loc să încetinesc, așa cum fac de obicei, am continuat să alerg, ca și cum aș fi început tura atunci și aș fi fost fresh. După câteva minute în care corpul îmi semnaliza disperat să mă opresc, am pătruns într-o altă zonă a efortului, în care alergarea era comodă. Probabil corpul avea nevoie de un șoc, pentru a trece pe un regim ridicat de arderi de grăsimi, apoi totul devenind ceva normal.

Neglijarea recuperării

Chiar după tura record 67, am avut câteva zile mai aglomerate în care n-am avut timp să mă recuperez. Nu fac mare lucru pentru recuperare, dar dacă nu fac acele lucruri, se simte. N-am avut timp să mă odihnesc la orizontală, a trebuit să stau mai mult pe scaun, am avut un interval mai scurt în care am putut să mănânc, am dormit mai puțin 6-7 ore, în loc de obișnuitele 9, nu mi-am mai masat picioarele cu aparatul electric. Lipsa recuperării se simte în special la începuturile turelor, când sunt greoi și parcă lipsit de vlagă. La începutul turei, îmi vine să mă întorc acasă și să mă culc. După 45-60 de minute în care corpul se încălzește, totul intră în normal și ritmul devine ridicat, iar corpul răspunde cum mă aștept.

Activarea abdomenului inferior și relaxarea zonei superioare a corpului

Simt că toate mișcările ample ale organismului își au originea în abdomenul inferior, undeva în zona anusului. Acea zonă este dezactivată la noi oamenii moderni din două motive. Unul este statul pe scaun, în care acea zonă nu are niciun rol, iar altul este consumul de alimente nenaturale pentru corpul nostru. Acestea inflamează zona intestinelor aflată în apropierea mușchilor abdomenului inferior. Având aceste impedimente, nu suntem obișnuiți să ne concentrăm pe abdomenul inferior atunci când facem exerciții fizice și punem presiune pe alți mușchi care preiau din încărcătură. De aici apare un dezechilibru și o postură inadecvată. Am început să-mi transfer focalizarea către acea zonă cât mai mult pe parcursul turei, să inițiez mișcările de acolo. Deși este inconfortabil, acei mușchi fiind slabi, am observat o îmbunătățire a performanțelor fie în alergare, fie în ciclism.

Pe de altă parte, mă concentrez pe relaxarea părții superioare a corpului. Când facem exerciții fizice, noi atleții amatori neexperimentați, facem tot felul de grimase, avem umerii crispați. Asta ia mult din energie, pentru că dacă încordăm mușchi de care nu avem nevoie, irosim resurse. Nu vom alerga sau pedala mai repede, dacă ne strâmbăm. Așa că atunci când pedalez sau când alerg, încep să-mi focalizez atenția pe față și să relaxez fiecare mușchi al feței, apoi gâtul, apoi umerii. Este un sentiment fantastic de yin/yang. Partea superioară a corpului e calmă și rece ca un lac, în timp ce zona abdomenului și a picioarelor arde, e în plină mișcare. Deși din senzația de calm, dată din zona superioară poți aprecia că probabil ai încetinit ritmul, de fapt opusul este adevărat. Am remarcat cum viteza crește în alergare, urcare sau pedalare. Asta trebuie să fie o urmare a economisirii energiei și a circulației mai bune a sângelui.

Ture lente, însoțit

După turele foarte rapide, trebuie să am câteva ture mai lente, de recuperare. Uneori mai fac ture de odihnă totală, cu rude sau prieteni fără experiență sportivă sau pe munte. Am constatat că sunt foarte benefice aceste ture, atât pe plan fizic cât și mental.

Sunday it’s usually Son day 🙂

 

Update – 14-August-2015 – ziua 80/100

4/5; te simți mai slab în timp ce devii mai puternic

Mai am o cincime din provocare și zilele în care mă simt slab au început să se înmulțească. Evident că am încercat să găsesc motive pentru această stare de oboseală. Unii ar spune că nu am o alimentație adecvată, lipsesc proteinele. Alții vor spune că m-a ajuns oboseala după 80 de zile consecutive de efort. La ce mă pot aștepta?

Eu interpretez altfel. Atunci când te duci într-o aventură de anduranță, îți „distrugi” corpul. Îi consumi resursele de energie, uneori rupi fibrele musculare, lovești tendoanele. Apoi urmează recuperarea, în care îi oferi materia primă (apă, mâncare), odihnă, masaj, stretching, iar apoi speri că organismul se va recupera în cele 19-20 de ore rămase până la următoarea tură.

Uneori, te simți prea puternic și tura e atât de tare, încât recuperarea nu e posibilă până a doua zi. Iar când pleci în ziua următoare te simți de parcă n-ai toate „piesele” la tine. Dacă te simți slab dimineața, cea mai mare greșeală e să mănânci mult. Te simți slab, pentru că organismul încă nu și-a terminat recuperarea, dar dacă-i dai de mâncare, corpul înțelege că recuperarea continuă, iar tura va fi foarte lentă. Dacă nu-i dai de mâncare, tura iese mai bine și recuperarea se continuă după.

Dar sentimentul de slăbiciune e doar o percepție subiectivă. Cifrele obiective spun altceva: că sunt mult mai puternic decât la început. Acum, cea mai lentă tură, într-o zi în care sunt foarte obosit, este undeva la nivelul unei ture foarte bune din primele săptămâni ale provocării.

Am spus că voi introduce calitate în antrenamente (ture mai rapide, intervale), iar acestea au avut ca efect faptul că mă simt mai slab, în timp ce devin mai puternic. Proteine am destule. Văd că barba continuă să crească. 🙂

 

Update – 24-August-2015 – ziua 90/100

9/10 antrenament în funcție de starea corpului, concert, linia de sosire

Am renunțat la planul de antrenament prestabilit. Acum fac turele mai rapide sau mai lente în funcție de starea corpului. Degeaba am plănuit pentru o zi să fac intervale rapide, dacă organismul ar fi preferat în acea zi să se odihnească în pat, sau dacă tot am ieșit, să mergem cât mai lent. M-am plasat în poziția de observator. Încerc să nu merg mai repede decât posibilitățile momentului, dar nici să nu fiu absent și să mă trezesc mergând mai lent decât se poate. Turele lente mă obosesc la fel ca turele rapide, din cauza timpului mai lung în care trebuie să stau pe traseu. Există un punct de echilibru, atunci când merg exact în ritmul optim al momentului, adică sunt perfect focalizat pe efort. După turele realizate astfel, mă simt excelent, revigorat, plin de energie.

În ziua turei 81, am avut concert în București. A trebuit să merg pe Postăvaru, apoi să conduc până la București, să fac concertul în Herăstrău la Roaba de Cultură, apoi să conduc înapoi în Brașov pe timpul nopții, iar dimineața să plec în tura 82. A fost destul de dificil, dar realizabil. Probabil din cauza adrenalinei și a energiei pe care o primesc de obicei la concerte, turele 81 și 82 au fost chiar foarte bune, dar oboseala m-a cuprins la următoarele. M-am „odihnit” pentru vreo 5 ture, mergând lent și lăsând corpul să-și revină din hei-rupul de weekend. Această odihnă prelungită s-a sfârșit cu alte două ture energice în următorul weekend, soldate cu recorduri personale.

După 90 de ture și fără dificultăți fizice majore întâmpinate pe parcurs, se vede deja linia de sosire. Acum provocarea este să rămân concentrat până la final. De obicei am tendința să mă gândesc la programul următor, la ce voi face după 3 septembrie.

 

Update – 3-septembrie-2015 – ziua 100/100

final

Cele 100 de zile consecutive în care am urcat pe Vârful Postăvaru s-au terminat cu succes. Cifrele sunt următoarele:

pe jos

1423 km
278 ore
91 487 m urcare
11:45 minute/km viteza medie

cu bicicleta

2304 km
117 ore
37 891 m urcare
19,7 km/h viteză medie

total
3727km
384 ore
129 378 m urcare (14,6 x Everest)

Iată că și un tip de 40 de ani, neantrenat, poate face față unor provocări grele de anduranță, atunci când alimentația lucrează pentru organism și nu împotriva lui. Atunci când mintea este focalizată pe momentul prezent.