Continuare episodului 8.
În ultimele 3 zile, provocarea a fost să nu mă gândesc la ce fac după refugiu. Concentrarea nou obținută mi-a dat o grămadă de idei și îmi făceam tot felul de planuri în legătură cu viața mea în lunile următoare. „Stai liniștit, oricum n-o să faci mai nimic din ce ți-ai propus. Realitatea e că ești în locul ăsta ACUM. Concentrează-te!”.
Nu mi-a lipsit foarte tare internetul. Doar în câteva momente m-am surprins având niște idei și reflexul de a googăli pentru mai multe informații. În mod surprinzător mi-a lipsit o … oglindă. În toate cele zece zile, mi-am văzut doar o dată fața, vag, reflectată într-un tablou cu Buddha. Nu sunt genul de om care se privește des în oglindă, dar iată că în aceste condiții, ideea de „eu – al meu” ia forme neașteptate.
Ziua a 9-a a fost cea mai grea. A fost intitulată bizar „ziua liniștii”, ca și cum nu am fi fost tăcuți toată perioada. Au fost câteva schimbări în program, în ideea de a ne apropia și mai mult de viața călugărilor în zilele de meditație intensă. Am avut o singură masă, la micul dejun, dar a fost consistentă. M-am îmbuibat cu brânză tofu (proteină) și asta m-a ținut sătul fără probleme toată ziua. Pe parcursul zilei, nu au mai fost „dhamma talks” și nu am mai avut îndrumător la meditațiile în șezut.
Până atunci, la fiecare meditație în șezut, un om din staff, sau un călugăr anunța începutul meditației și finalul ei prin lovirea unui clopoțel. În ziua a 9-a, ceasul a fost întors către noi și urma să alegem singuri câte minute medităm și câte minute facem pauză pentru meditația în mers. Clopotul mare anunța finalul calupului și momentul pentru ceai. Cel mai mult am meditat 90 de minute într-o singură sesiune și am observat că timpul face diferența și poți ajunge mult mai departe într-o sesiune prelungită, asta dacă ești antrenat suficient.
În ziua a 10-a s-a reluat programul normal, dar am avut ceva deosebit. „Dhamma Work”. Băieții au ajutat călugării, iar fetele au lucrat cu călugărițele. Noi băieții trebuia să acoperim cu nisip un drum. Încărcam nisip în niște coșuri, pe care le vărsam pe drum. Treaba ne-a luat cam o oră, dar a fost destul de intensă. Nu a fost obligatoriu, dar au venit toți și au fost foarte dispuși să ajute.
Seara a fost momentul nostru. A fost o sesiune în care oricine a putut vorbi la microfon despre experiența sa în cele 10 zile. Eu n-am vorbit, mi s-a părut ciudat să nu vorbesc 10 zile și primele cuvinte să fie în fața unei audiențe și într-o limbă străină, dar a fost interesant să-i ascult pe ceilalți. S-a vorbit despre cine sunt, de unde sunt, de cât timp călătoresc, cum au ajuns acolo, cum a fost experiența și ce a fost deosebit la acest refugiu.
Ca pondere, cei mai mulți erau americani, apoi englezi, australieni, europeni și foarte puțini asiatici (chinezi, thailandezi). Mâncarea a fost foarte apreciată, prelegerile călugărilor, în special ale celui englez (Tan Dhammavidu), organizarea a fost fără cusur, băile termale și, surprinzător pentru mine, „love and kindness meditation”. Unii erau total începători în ale buddhismului, adică nu știau nimic despre el atunci când au venit la Suan Mokkh. Alții erau veterani, cu multă experiență.
Aveam un sentiment că nu voi dormi prea bine în acea noapte. Refugiul urma să se termine și aveam să mă gândesc la atâtea lucruri, despre cum a fost, despre ce o să fie în continuare. Am încercat să meditez întins, pentru a adormi, dar n-a mers nici asta. Am dormit foarte puțin.
Dimineața ne-am sculat tot la 4.30, pentru ultima meditație, după care profesorul de yoga ne-a vorbit despre ce ne așteaptă mai departe și cum să facem față impactului cu viața reală. Ne-am dus pernele la locul lor, iar apoi urma să ne întâlnim în sala meselor pentru a ne lua obiectele de valoare și pașaportul.
Când am ajuns în sala de mese, toată lumea vorbea. A fost un șoc să aud acel zgomot după atâta timp și m-am gândit că reluarea legăturii cu lumea reală chiar necesită toată atenția mea.
Confirmări/Notificări