Cei mai mulți dintre colegii mei de liceu știau sau aveau o idee despre ce meserie vor avea mai târziu. Eu nu știam. Mai bine zis, evitam să aleg. Mă înspăimânta conceptul că voi da la o facultate, iar apoi voi avea aceeași slujbă toată viața. Aș fi vrut să fiu muzician, dar demersul părea atât de inaccesibil. Pe atunci nu erau cluburi, nu erau scule, nu erau cărți după care să înveți. Muzica rock părea accesibilă doar pentru o mână de norocoși, care au fost la locul potrivit în momentul potrivit. A trebuit să aleg o facultate. Am ales matematică-informatică pentru simplul fapt că matematica era singura materie la care eram bun. Am intrat fără probleme, cu 9 și 10, dar apoi a urmat un lung șir de 7 ani în care mi-a fost imposibil să termin o facultate, pentru că interesul meu pentru muzică mă sabota de fiecare dată.
Abia după 10 ani de când m-am apucat de chitară, și multe eșecuri, am reușit în sfârșit să devin semi-pro, să am un venit din muzică. Iar după 15 ani am devenit pro, realizându-mi visul de a deveni muzician. Însă greul abia aici a început. Au urmat 5 ani foarte încărcați de concerte, în ambiția mea de a mă impune în genul meu de muzică. Obiectivul de a avea cât mai multe concerte și apariții TV/radio era atât de puternic, încât ideea că stilul meu de viață e foarte nesănătos mi-a scăpat din vedere.
Drumurile foarte lungi cu mașina, concertele în cluburi pline de fum, alimentația plină de junk (cafea și biscuiți în turneu), nopțile nedormite, alcoolul, stresul de a cânta fără greșeală în fața audienței, toate mi-au afectat sănătatea într-un ritm prea lent pentru a fi remarcat. Da, aveam probleme dese cu stomacul, răceam frecvent (4-5 ori pe an), aveam probleme cu vocea de la răceli sau reflux gastric, dar nu mi s-au părut ceva grav.
Totul a culminat cu anul 2010, când mi-am promovat primul album. Am avut 100 de concerte în acel an, iar eu am făcut aproape totul. Eu eram liderul trupei, vocalul, șoferul, managerul, președintele casei de discuri, publicistul. Pe la sfârșitul anului am clacat. Corpul era la pământ după un turneu lung și stresant. Îmi apăruse zona zoester, iar doctorița mi-a spus că o voi avea toată viața.
Atunci a fost momentul în care am început să mă întreb dacă merită tot efortul, cu prețul sănătății. Câștigam destul de bine, dar nu atât cât să spun că după vreo 10 ani îmi voi permite tratamente costisitoare de refacere. Așa că m-am hotărât să-mi iau o vacanță. Am citit o carte a lui Kenny Werner: („Măiestrie fără efort”), în care autorul explică problemele muzicienilor prin perspectiva buddhistă. Frica este cea care împiedică un muzician să cântă ca un maestru și să fie creativ. Frica de a nu cânta prost, de a nu da greș, paralizează muzicianul.
Am fost atât de mult ajutat de cartea lui Kenny în redefinirea mea ca muzician, că am luat la mână toate referințele din carte și le-am citit și pe acelea. Așa am ajuns la buddhism, soto zen mai exact. M-a atras imediat simplitatea și minimalismul mișcării. Soto zen nu se complică, trecând prin practici complicate și zeci de scripturi. În soto zen se pune accent doar pe shikantaza (în japoneză înseamnă „doar stai”, sau „nimic în afară de stat”). Shikantaza e atenție la respirație. Stai într-o poziție comodă, preferabil lotus, sau semi-lotus, sau cu picioarele încrucișate, sau pe scaun, dacă nu-ți permite corpul altfel, și îți concentrezi atenția către respirație. Dacă apar gânduri, le lași să treacă și revii la respirație.
Asta e toată practica. Iar eu am avut parte de foarte multe schimbări după ce am început să practic shikantaza. Am devenit mai focalizat la momentul prezent, am reușit să fiu mai abil în toate activitățile mele, doar pentru că eram mai concentrat și relaxat. Am început să-mi cunosc corpul, să fiu conștient la nevoile sale mai mult decât până atunci. Așa a început interesul meu pentru nutriție, în ideea de a oferi corpului combustibilul optim.
Prima acțiune a fost să renunț la cafea. Consumam trei căni mari pe zi și chiar mai multe în turnee. Contribuia la problemele mele gastrice, iar logica mea a fost că decât să mă stimulez atunci când mi-e somn, mai bine dorm. N-a fost greu. Am avut o singură zi de dureri de cap, după care viața mea a decurs normal, de parcă nu băusem niciodată.
Prima schimbare de dietă a fost în mai 2011, când am făcut un post cu apă de 7 zile, după care am devenit vegan, cu mențiunea că mă gândeam că dacă dieta nu va merge, voi începe să adaug lactate și ouă. Vreo câteva săptămâni am mâncat în stil soto zen, adică orez, soia, alge și diverse condimente. Dar în scurt timp am aflat că există un curent raw vegan. După ce am citit cartea lui David Wolfe (The Sunfood Diet Success System), am fost convertit total la conceptul că noi trebuie să mâncăm o dietă crudivoră, că toate alimentele gătite sunt o povară pentru organism și că trebuie să excludem toate alimentele de origine animală.
În vara lui 2011 am avut o dietă raw vegană slabă în carbohidrați și bogată în grăsimi. Deși într-o primă fază am experimentat o scădere rapidă în greutate, fiind foarte mulțumit cu felul în care arăta corpul meu, am început apoi să am probleme: lipsa totală a energiei, senzație de frig, chiar dacă era vară și amorțeală în extremități. Problema era că eram la început pe dietă și nu știam de unde să-mi iau caloriile necesare. Am renunțat în cele din urmă la abordare în septembrie, când l-am văzut pe doctorul meu, care încerca să mă convingă, împreună cu ai mei, că trebuie să revin la produse animale. Am făcut atunci câteva excepții cu fructe de mare și pește, care trebuie să recunosc că mi-au picat excelent și m-au repus pe picioare.
Atunci am descoperit cartea lui Douglas Graham (801010), din care am înțeles că greșeala mea pe dieta raw vegană a fost că mi-am axat caloriile pe grăsimi și ar fi trebuit să mă bazez pe carbohidrații din fructe. Totul avea sens. Primatele sunt tot frugivore, iar eu când am schimbat dieta, nu am înlocuit cu nimic carbohidrații din panificație, sursa mea principală de calorii. Înarmat cu noile informații, am decis să mai dau o șansă raw veganismului, iar atunci am devenit frugivor.
Aveam atâta energie pe noua dietă, încât anul următor, 2012 a devenit anul activităților fizice de anduranță. Am participat la 6 semimaratoane, dintre care multe montane și am mers cu bicicleta de la București la Brașov și retur. Deși fructele îmi dădeau combustibilul perfect pentru activitățile de anduranță, nu puteam să nu remarc că nu-mi îmbunătățesc viteza și masa musculară, ci doar capacitatea de a prelungi efortul, la același nivel.
În cariera mea muzicală, lucrurile mergeau de la sine, datorită efortului din 2010 și din anii precedenți. Am devenit minimalist, renunțând la o mare parte din lucruri și din activități, așa că puteam trăi din mai puține concerte, pentru care nu făceam niciun efort de convingere. Într-o măsură fără precedent pentru alt artist de la noi, am refuzat să mai cânt în locuri în care se fumează, acțiune care a fost văzută drept sinucigașă de cei din business. Chiar dacă s-a rărit numărul concertelor, erau suficiente și am avut satisfacția că am putut convinge publicul să nu fumeze la concertele mele.
În 2013 m-am hotărât să mă mut la tropice, pentru că acolo era cel mai potrivit loc pentru stilul meu de viață: căldură, soare pe tot parcursul anului (vitamina D), fructe exotice. Am făcut un album gratuit, în semn de rămas bun pentru fani și în iunie am plecat în Sud Estul Asiei. Am călătorit prin Thailanda, Malaezia și Cambodgia, cea mai importantă experiență fiind vizita la Refugiul Buddhist de la Suan Mokkh. Am stat acolo 10 zile, timp în care am fost rupt de orice legătură cu exteriorul, nu am vorbit și am meditat 8 ore pe zi.
După 3 luni, m-am hotărât să mă întorc. Aveam chef de cântat, iar acolo nu se putea, pentru că sunt foarte protectivi cu locurile lor de muncă. Am avut de ales între a fi blogger în Asia de Sud Est, sau muzician în București și am ales muzica. Doar că nu am stat decât un an în București, după care am plecat iar. De data asta în sudul Franței, pe care l-am cutreierat în lung și în lat cu bicicleta. Drumurile de acolo, peisajele, orășelele sunt perfecte pentru cicliști.
La sfârșitul lui 2014 m-am relocalizat în Sinaia, hotărât să fac o călătorie interioară. Adică să rup orice legătură cu exteriorul, prin social media, internet, telefon, să meditez și să țin un post cât mai lung. Mental, a fost o experiență revelatoare. Am înțeles atât de multe despre minte, felul cum acționează și care-i sunt șmecheriile. Fizic, consider că mi-am produs rău și nu mai recomand nimănui un post lung cu apă, decât dacă este într-o stare fizică excelentă. Eu nu eram, pentru că după 3 ani de raw veganism, deja începuse să se simtă cum anumite carențe încep să apară. Pe dieta raw vegană se pierd în ani de zile resurse prețioase, iar corpul reușește din greu să mențină un echilibru, dacă volumul de hrană este foarte mare. Atunci când ții post, pierde și acel echilibru.
După călătoria interioară am început o alta, exterioară, exotică. Ca un pirat, am cutreierat insulele din Oceanul Indian: Mauritius, Seychelles, Reunion, Sri Lanka. Acolo m-am refăcut fizic, ajutat de căldură, soare, fructe exotice, iar atunci când m-am întors în Brașov, m-am hotărât să fac o altă ispravă de anduranță, inspirată de călugării maratoniști de pe muntele Hiei. Am urcat de 100 de ori consecutiv muntele Postăvaru. Experiența a fost mai utilă decât călătoria interioară, pentru că fiecare călătorie era o meditație, dar în același timp o folosire adecvată a organismului. Corpurile noastre sunt făcute să se miște. În fiecare zi am mers, alergat sau pedalat timp de 4 ore, ceea ce pare să fie o cifră similară cu cea a unor vânători culegători.
După terminarea celor 100 de zile am fost în cea mai bună formă posibilă pe o dietă frugivoră fără suplimentare masivă. Am plecat iar în Sri Lanka pentru 3 luni, să fentez iarna. În Sri Lanka a fost momentul în care am început să mă gândesc că ceva scârțâie pe dieta vegană. Ceva lipsea. Eram la tropice, aveam suficientă vitamina D, dar totuși începusem să am probleme în gândire, să-mi găsesc greu cuvintele și o scădere în masa musculară și în performanțele fizice. Cam atunci am început să caut alte suplimente, pe lângă B12. Nu doream să renunț la veganism și credeam că trebuie doar să găsesc suplimentul potrivit. În următorii ani urma să tot adaug câte un supliment, până când dulapul meu arăta ca o farmacie.
În primăvara lui 2016 am revenit în București, imediat după ce s-a dat legea care interzicea fumatul în locurile publice. Promisesem că dacă se va da legea, mă întorc în țară și fac un album nou. Prin urmare, am revenit și am scos un album live, cu un material înregistrat la un festival din Suceava.
La sfârșitul lui 2016 am alergat prea mult și m-am accidentat. Ceva în șoldul meu drept s-a rupt sau s-a luxat. Era un nou semn că dieta nu oferă toți nutrienții de care aveam nevoie. Refacerea a fost anevoioasă. A durat vreo două luni. La începutul lui 2017 m-am hotărât să trișez cu niște pește și ficat de pui, alimente dense nutrițional. În doar o săptămână, cât am mâncat, starea mea s-a îmbunătățit rapid. Însă eram prea prins în dieta vegană pentru a accepta atunci schimbarea. Am luat acea experiență ca pe un rău necesar, după care urma să revin la veganism și să suplimentez cu alte și alte pudre. „Poate e nevoie de proteină, hai să încerc de cânepă, sau de orez, de mazăre… Poate e nevoie de aminoacizi, să încerc BCAA, L-glutamină, L-arginină, lizină… Poate e nevoie de omega 3, hai să iau din alge, poate e nevoie de K2, D, zinc…. ”.
În perioada de suplimentare masivă am simțit două lucruri. Primul a fost că sănătatea mea se îmbunătățește și că performanțele îmi cresc, semn că acele substanțe, sau unele dintre ele chiar îmi lipseau. Al doilea lucru a fost că acele substanțe nu sunt ceva natural, că-mi produc dezechilibre în corp și că nu le pot folosi pe termen lung, cel puțin nu în cantitățile pe care le foloseam eu.
În 2018 mi-am început „anul competițional” cu o altă ispravă de anduranță. Fără să fiu antrenat, imediat după iarnă, am încercat să ajung de la București la Brașov. Am fost nevoit să mă opresc în Băicoi. Greutatea prea mare, a mea și a rucsacului, plus încălțămintea inadecvată pentru distanțe ultralungi au făcut ca după 82 de kilometri să am niște bășici imposibil de gestionat. După acest eșec, anul meu sportiv a decurs bine, culminând cu recordul personal la semimaratonul de la București: 1:28:19.
Odată cu venirea iernii, am realizat că nu mai pot să trec încă o iarnă ca vegan. Iarna e un anotimp dificil pentru toată lumea, timp în care organismul e obligat să reziste unor condiții care nu-i sunt naturale. Lipsa soarelui și a căldurii, umezeala rece, toate sapă adânc în organism. Nu mi-a plăcut deloc cum s-a comportat organismul meu în iarna precedentă, așa că am luat decizia să reintroduc produsele animale în dieta mea. Am ales peștele pentru că nutrițional vine fix în completarea dietei pe care o aveam, acoperind tot dulapul meu de suplimente. 100g de sardine, de exemplu, oferă mai mult decât necesarul de B12 și omega 3, oferă un aport consistent de vitamina D și seleniu, plus proteine, toate fiind greu de găsit pe o dietă vegană. Prin reintroducerea peștelui în dieta mea, pot reveni la o abordare naturală și să renunț la suplimente, acesta fiind obiectivul meu încă de la începuturile căutărilor.
Aceasta a fost povestea mea. Rămâneți pe blog pentru a vedea ce urmează 🙂
Dacă sunteți interesați de muzica mea, o puteți asculta pe următoarele siteuri:
http://www.cyfer.ro/
http://www.youtube.com/cyfersin
Dacă doriți să mă susțineți, o puteți face pe Patreon, unde veți avea acces la articole mai consistente decât cele de pe blog, susținute de studii.
