E după-amiază. Stai relaxat în fotoliu și te uiți la televizor. Într-o pungă, ai ceva de ronțăit. Mesteci în continuu. Te mai oprești când bei niște suc. Nu e nimic interesant pe TV, mintea ți-e pierdută undeva în neant.
Deodată îți vine o idee fenomenală și vrei să o notezi. Te ridici din fotoliu pentru a căuta un pix. Găsești unul pe birou. Îl încerci. N-are pastă. Enervat, cauți altul. Nu găsești. Îi întrebi pe ceilalți din casă, dacă n-au un pix. N-au. Ți se pare ciudat că n-au, dar hey… și tu ai doar unul, care nu scrie.
Tragi câteva înjurături și ieși din casă în ideea de a cumpăra vreo 10. Oricum costă 50 de bani bucata. La chioșcul de lângă casă nu au pixuri, trebuie să mergi până la complexul de magazine aflat la 10 minute de mers pe jos. Faci o plimbare în ritm alert până acolo și te întorci cu o mână de pixuri.
Te așezi comod în fotoliu și te pregătești să scrii. În acel moment, observi că era un pix chiar pe măsuța de lângă fotoliu. Nici măcar nu trebuia să te ridici din fotoliu de la bun început.
Îl testezi și observi că scrie, era bun. Zâmbești. Te gândești că așa e toată viața. Începi printr-o căutare care te depărtează de miez. Căutarea este tot timpul dificilă și plină de decepții, pentru că soluția nu este acolo afară, ci aici înauntru. Ceea ce căutai a fost tot timpul cu tine, lângă tine, în tine. Doar că n-ai fost atent. Nu ai fost prezent. Ai fost trecut. Ai fost viitor.
Și acum ce doreai să notezi? Nu-i așa că nu mai contează?
Trosc!
