Sunt născut în tradiții creștine. Deși am copilărit pe vremea comunismului, regim care ar fi trebuit să fie eminamente laic, credințele s-au păstrat în familie, iar eu am fost botezat și dus la biserică la evenimentele importante, paște, nunți, botezuri și parastase. Țin minte că bunicul din partea tatălui și bunica din partea mamei erau mai religioși decât media, așa că îi bănuiesc pe ei, să-mi fi inoculat pildele creștine încă dinainte de a avea amintiri.

Toată copilăria am crezut că există o viață de apoi, așa cum este descrisă în Noul Testament, și că acolo vei fi judecat după felul în care te-ai comportat în viața pământeană. Când eram pe cale să fac chestii rele și aveam timp să reflectez înaintea lor, mă întrebam dacă acțiunile mele nu vor fi pedepsite mai apoi de Dumnezeu.

Chiar mai târziu, la liceu, sau la facultate, când aveam deja cunoștințe de matematică, fizică, chimie, biologie, chiar și atunci mi-a rămas o mică morală creștinească pentru a-mi autoanaliza anumite acțiuni.

Într-un final, am ajuns la cuvintele mamei: „biblia e doar o poveste frumoasă”. Când mi-a spus asta, eram mic și n-am crezut-o. Cum poate fi întreaga biblie doar o poveste, care să ajungă până la noi, iar oamenii să o considere atât de sfântă, încât să-și alinieze conduita morală după ea, dacă nu e adevărată?

A fost atunci când am început să studiez istoria religiilor, doctrine esoterice, șamanism, spiritism, astrologie, numerologie, când am realizat că toate sunt niște povești, în care oamenii cred. Am simțit o extraordinară eliberare. Eram în sfârșit liber de orice condiționare morală religioasă. Niciunul dintre autorii, patriarhii sau șefii de stat, care au scris și ajustat biblia de-a lungul secolelor, nu mai putea să-mi dicteze modul în care-mi cântăresc acțiunile.

Libertatea deplină însă nu există decât în momentul în care putem tăia prin păienjenișul întreg de povești cu care suntem condiționați de societate prin educație. Morala religioasă e doar una dintre părțile din păienjeniș, una solidă.

Și așa ajungem la cultul vegan. Când am devenit vegan în 2011, eram foarte relaxat. Mă gândeam că voi încerca această dietă, iar apoi, dacă nu merge, voi introduce măcar brânză și ouă înapoi în alimentație. Însă, pentru că nu eram experimentat și nu aveam idee ce poți mânca mai exact pe această dietă, m-am apucat să citesc cărți. Cu fiecare carte, deveneam din ce în ce mai îndoctrinat în ideologia vegană. În câteva luni, mi-a dispărut orice gând de a consuma ceva de origine animală. Nici nu-mi mai puneam problema. Simțurile mele au fost complet și arbitrar alterate.

Țin minte că în prima perioadă de veganism, pregăteam o salată pentru mine și fiu-miu. Erau două salate la fel, doar că a lui conținea puțin somon (familia mă convinsese că el e în creștere și are nevoie de proteină animală). După ce am tăiat somonul. Am spălat cuțitul, pentru a nu atinge cuțitul murdar de somon de verdețurile mele. Cam atât de mare era nivelul de îndoctrinare pe care-l aveam atunci.

Pe măsură ce am înaintat în veganism, după câțiva ani, carențele erau prea mari, iar corpul meu mai reușea să ia controlul uneori. Pe ideea, „du-te dracu, mănâncă și tu ceva ce ne trebuie. Acum ești hipnotizat și mănânci asta”. Erau acele momente de pofte, în care printre multe prostii vegane gătite, se mai strecura câte o bucățică de brânză sau ou, la vreo masă festivă. Le consideram excepții, dar mă hăituia un sentiment de vină, întocmai ca acelea din perioadă creștină, când credeam că voi fi judecat în viața de apoi. Mi-au trebuit 7 ani de zile să descos această poveste și să pun din nou plantele și animalele pe același plan nutrițional.

Acum mănânc animale (hoituri, leșuri, cadavre) fără nicio jenă, fără nicio rușine, fără nicio scuză, atunci când corpul îmi cere un astfel de aliment.

Cum de o poveste poate deveni atât de puternică, încât să ne facă să ne ignorăm chiar simțurile? Are legătură cu felul în care noi oamenii trăiam în natură. Oamenii sunt animale de haită. Atunci când sunt într-un grup mai mare, se simt protejați. Povestea este cea care ține haita unită. Dacă toți oamenii din grup cred în aceeași poveste, atunci pot avea încredere unii în alții pentru orice tip de interacțiune. Religia este un exemplu clasic. Dacă întâlnești un om de aceeași religie cu tine, ești mai dispus să ai încredere în el, decât într-altul de o altă religie. Națiunea este un alt exemplu de poveste. Dacă ești într-o țară exotică și întâlnești un om de aceeași naționalitate, ești mai dispus să conlucrezi cu el, și nu e doar din cauza limbii comune.

Când am devenit vegan, am intrat în haita vegană, iar atunci în 2011, comunitatea era într-o creștere rapidă, plină de oameni entuziaști, cu idei similare cu ale mele. Povestea vegană este cea care ne lega și luptam pentru a opri măcelul asupra animalelor. Fiecare avea propriile metode. Unii credeau că e o idee bună să te duci cu niște pancarte în orașul vechi și să deranjezi oamenii care mănâncă pe terasă. Eu eram mai viclean și promovam consumul mare de fructe, asta implicând automat reducerea alimentelor de origine animală din dietă. Am convertit mulți omeni măcar să renunțe la carne atunci.

De fapt, asta ne sperie atât de mult, când contestăm în sinea noastră anumite ideologii: că dacă nu mai credem în povestea respectivă, vom fi automat excluși din haită și va trebui să ne descurcăm singuri. Iar acolo e o lume dură, poate murim…

Dar la fel ca lupii, oamenii pot fi și singuratici, nu doar animale de haită. E nevoie de mult curaj să te împotrivești haitei și să spui că tu o iei pe o altă cale, chiar dacă vei merge singur mai departe. Este diferența dintre două orientări: ierarhică și teritorială. Atunci când ai o orientare ierarhică, ai nevoie de grup și trebuie neapărat să-ți definești o poziție ierarhică în interiorul lui. Ai nevoie de alții să-ți valideze acțiunile și chemarea. Ai nevoie de like-uri și comentarii pozitive pe rețelele de socializare. Atunci când ai o orientare teritorială, acțiunile tale caută un spațiu în care te simți confortabil, nu un grup. Când găsești acel spațiu, munca ta se desfășoară doar de dragul artei, fără a căuta nicio validare exterioară.

Nu sunt un om al grupurilor. Niciodată n-am fost într-o gașcă. Nu m-am identificat cu vreo organizație. Nu-mi place să mă plasez într-o ordine ierarhică. N-am avut niciodată un job. Nu sunt nici un șef. Nu-mi place să dau ordine sau indicații. Nu sunt un lider. Nu-mi place să fiu urmat. Sunt doar un cruciat, un hoinar, un nonconformist. Un om care pleacă pe teritorii necunoscute pentru a căuta o comoară, iar dacă găsește ceva, trebuie neapărat să le-o arate și altora. 🙂