continuarea episodului 2.

În capitolul 1, Kenny Werner începe cu următoarele cuvinte: „Există un ocean. Este un ocean de conștiință, un ocean de fericire. Fiecare dintre noi suntem o picătură în acest ocean. Într-un fel, suntem un tot unitar, sau cum ar spune o televiziune Americană: suntem toți conectați. Iluzia ne face să credem că suntem entități separate, picături separate. Dar dacă acest lucru ar fi adevărat, ne-am evapora destul de repede”.

În urmă cu ceva timp, aceste cuvinte mi-ar fi sunat ca un fel de blah blah new age, dar în acele momente, chiar au însemnat totul. Mă și vedeam, ca o picătură într-o cascadă. Ea se desparte de „tot”, dar în cele din urmă ajunge în râu și își reia cursul cu celelalte picături care formează „totul”. Am realizat că toată suferința mea venea din ideea de ego, din aspirația mea de a demonstra ceva prin muzică. Iar frica venea din dorința de a nu pierde acea mică brumă de succes pe care mi-o construisem.

Kenny continuă în același capitol: „ca muzicieni/tămăduitori, este destinul nostru să conducem o căutare interioară și să o documentăm prin muzica noastră, astfel încât și alții să beneficieze. Când vor asculta muzica venită din noi, și ei vor fi inspirați să privească în interior. Lumina este transmisă de la un suflet la altul”. Pe măsură ce citeam aceste cuvinte, mă simțeam salvat. Aveam cu siguranță acel talent de a fi muzician, doar că pe parcurs am renunțat la el, tocmai din frica de a fi altceva decât muzician.

După o asemenea revelație totul pare ușor. Poate că am pus mâna pe chitară și am început să cânt așa cum o făceam la început, așa cum trebuia să o fi făcut tot timpul, dar nu e așa simplu. Mintea încearcă să facă totul să mențină starea actuală. Poți să faci o schimbare atât de radicală doar cu un efort bine concentrat și susținut. Prin acea revelație, nu am făcut decât să schimb direcția, dar mă aștepta un drum lung și greu înainte.

Fiecare religie are metodele sale de a îmblânzi egoul și de a face individul să remarce adevărata sa natură. Metoda de lucru a lui Kenny Werner presupune meditații asistate. Cartea vine cu câteva meditații audio, menite să te relaxeze atât fizic cât și mental. Ești purtat într-un spațiu unde individul nu mai contează. Apoi trebuie să reîncepi să înveți să cânți pe instrument din acea stare. Și înveți de la zero.

În carte sunt metode specifice pentru pianiști, vocaliști și contrabasiști. A trebuit să adaptez metoda pentru chitară. Din acel spațiu, am început exerciții simple de chitară, de tipul acelora pe care le folosesc la meditațiile de chitară cu cei care abia pun mâna pe instrument. Practic, trebuia să reînvăț totul de la zero. Dacă o notă mă crispa, opream exercițiul, mă relaxam, reveneam la respirație și reluam.

Am înțeles atunci puterea notelor eliberate de ideea de eu/al meu. Nu mai eram eu cel care executa acele note. Un singur sunet venit pe acea cale, umbrea orice zgomot de câteva note sterile pe secundă. Am aplicat metoda cu același succes și la voce. Profesorul meu de canto a fost uimit la prima lecție, și are 80 de ani, a văzut multe la viața lui.

Mi-am reînvățat repertoriul de concert, astfel încât să pot fi cât mai aproape de acel spațiu în timpul spectacolelor. Fiecare reprezentație devenise o bucurie. Eram ca într-un fel de transă. Știam când începe și când se termină. În rest, meditam, iar notele erau parcă venite din altă parte, nu de la mine. Eu ascultam doar.

Rezultatele au fost imediate. Nu doar eu mă simțeam mai bine, dar și cei cu care cântam și publicul. O recenzie de concert din acea perioadă spune „Un concert de zile mari, prezentat cu un aer total degajat, dovadă clară a experienței scenice pe care membrii formației o posedă.”

Nu m-am oprit aici. Am luat la mână toate cărțile la care Kenny Werner făcea referire în carte. Am vrut să văd care sunt rădăcinile acelor idei extraordinare, pe care le descopeream pentru prima dată. Așa am ajuns să studiez buddhismul, iar apoi să fac toate acele schimbări despre care am vorbit pe pagina „despre mine”.