Continuarea părții a II-a
La Peștera, mi-am schimbat hainele, mi-am tăiat un pepene, am pornit motorul și căldura la mașină, m-am așezat în scaun și am început să mănânc. Prioritățile erau să mă încălzesc și să mă hidratez. Situația era confuză. Mintea mea calculase că șansele de a termina cursa erau minime. Poate doar dacă dormeam la una dintre cabane, pe parcurs, sorții să fie mai buni. Mai mari erau șansele ca unul dintre noi să clacheze pe traseu și să chemăm salvamontul. Totuși, o altă parte din mine continua pregătirile pentru partea a 2-a a cursei și era gata să plece mai departe.
La Peter, cred că situația era și mai confuză. Corpul lui probabil plângea după abandon, în timp ce mentalul era hotărât să continue. Peter are un mental foarte puternic. E tipul: „murim, dar nu renunțăm, indiferent de pericole și eventuale daune”. Alergările pe care le făceam împreună la antrenament, el le începea înaintea mea și le termina după mine. Să alergi 50 de kilometri pe o buclă de 1.6 km în parcul Izvor, arată o determinare ieșită din comun. Atunci când ești undeva într-un traseu lung pe munte, nu ai ce să faci, ești obligat să mergi până la capăt. Nu poți să te oprești. Dar când la fiecare tură te gândești că poți termina, că ai făcut deja o distanță suficientă, că poți să pleci spre casă, aici intervine puterea mentală. Deși era într-o stare mult mai proastă decât mine, Peter n-ar fi renunțat. Știam asta și chiar mi-am permis să mă joc puțin, încercând rolul diavolului: „hai Peter, ai făcut destul 37 de kilometri grei pe munte, vremea e cruntă, n-ai nimic mai mult de demonstrat, nu poți continua…”. Observam cum tachinările mele îl supără, tocmai pentru că dădeam voce părții „negative”, pe care dorea să o învingă în interiorul său.
Pregătirile pentru partea a doua a cursei au durat mult. M-am câcâit. După Peștera, urma urcarea la Vârful Omu, iar apoi se mai urca de două ori pe același vârf. Strategia noastră (și probabil a celor mai mulți dintre concurenți) era să cărăm toată mâncarea și hainele la Omu, să lăsăm acolo o parte din ele și să le luăm la următoarele treceri. Cum trebuia să-mi iau mai multe haine, am hotărât să schimb rucsacul, să-mi iau unul mai mare, în care să încapă toate. Trebuia să reorganizez tot echipamentul și să nu uit nimic. Cu totul, oprirea a durat vreo oră.
Când am plecat, a început ploaia și se vedea că pe Omu, vremea arată foarte urât. Peter și-a luat pentru tura a doua bețe de trekking. Îmi adusese și mie o pereche, pe care le-am luat, dar unul era defect, așa că m-am întors după un kilometru, pentru a le aduce înapoi la mașină. Oricum, nu folosisem niciodată bețe și nu știu dacă m-ar fi ajutat prea mult. Am rămas să mă bazez pe picioare.
Urcarea spre Omu (900 metri diferență de nivel) trece printr-o vale expusă, fără pădure. În prima parte ne-a bătut un vânt frontal, puternic și rece. În partea a doua, vântului i s-a adăugat o ploaie nervoasă, iar în partea a treia a venit și ceața, împiedicând vizibilitatea la mai mult de 10 metri. Arătam ca niște exploratori pe un tărâm ciudat.
sursa foto: Andrada Cardas
Am vorbit în prima parte despre opțiunile de alimentație în cursă. Am decis să merg exclusiv pe curmale, deci mono-aliment, pentru ușurința digestiei. Am calculat 1 gram carbohidrați /1 kilogram corp / oră. Asta însemna aproximativ 100g curmale / oră. Aveam curmale deglet nour bio, soi despre care știam că merge perfect pentru digestia mea. Totul a funcționat excelent în prima parte a cursei, deși estimasem că o terminăm în 6 ore, aveam 600g curmale, dar am terminat-o în mai mult de 8 ore. Eram puțin deshidratat, poate trebuia să consum ceva mai multă apă, dar nivelul de energie era perfect.
Să mănânc pepenele în pauză a fost o greșeală. Pepenele e bun de mâncat dimineața, pe stomacul gol. În cazul meu, s-a combinat cu curmalele și mi-a dat o grămadă de gaze pe drumul către Omu. Erau niște gaze din acelea despre care nu știi dacă sunt sub formă gazoasă, lichidă sau solidă, așa că mă opream des, pentru a verifica. O altă greșeală pe care am făcut-o pe drumul către Omu a fost să nu mănânc. Curmalele erau undeva în rucsac, iar rucsacul sub pelerina de ploaie. Pentru a ajunge la ele, trebuia să mă dezbrac, iar pe acea ploaie, ar fi însemnat să fiu complet ud în două minute.
Când am ajuns sus pe vârf, eram deja slăbit din cauza nealimentării, a problemelor intestinale și a eforturilor suplimentare: rucsac greu și ruperi de ritm din cauza opririlor repetate pentru nevoi fiziologice.
Am găsit cu greu la cabana Omu. Noroc că mai fusesem pe acolo, că altfel nu se vedea bine nici poteca. Marcajele erau imposibil de găsit. Cabana era aglomerată. Mulți concurenți se odihneau, alții erau în febra pregătirilor, gata să plece într-o nouă tură pe traseu. Prioritatea mea era să mă schimb. În timp ce făceam asta, mă uitam la Peter. Avea o privire pierdută. Stătea undeva în picioare, nu se schimba, nu-și organiza lucrurile pentru următoarea tură și nici măcar nu mânca. La Omu aveau o grămadă de bunătăți pe care le-ar fi înfulecat cu plăcere în condiții normale: cartofi, slănină, pâine.
Dialogul nostru a fost cam așa:
– Peter, stai jos
– Nu, lasă că nu stau
– Hai Peter, așează-te
(Peter se așează)
– Nu te schimbi?
– Nu…
pauză….
(Peter) – hai să plecăm
– Unde?
– Să plecăm…
– Mai departe în cursă?
– Da
– Păi atunci schimbă-te și aranjează-ți mâncarea.
(trebuia să lăsăm sus la Omu o mare parte din cele 2kg de mâncare pe care le aveam fiecare la noi)
– Nu, lasă că le arunc pe undeva pe traseu…
În momentul acela mi-am dat seama că nu va fi în stare să meargă mai departe. Singurul amănunt ce-l ținea în cursă și îl împingea să meargă mai departe era obiectivul de început: „orice ar fi, terminăm cursa, nu abandonăm”. În rest, strategia de cursă nu mai exista, sau nu mai putea să o urmeze, ceea ce mi s-a părut destul de periculos. Mai mult ca oricând, în situația noastră era nevoie de minte limpede și strategie pentru a termina cursa în siguranță. Cum i-am promis soției lui Peter că i-l aduc întreg de ziua ei, am luat eu decizia:
– Nu mai continuăm, ne întoarcem la Peștera.
Peter nu a protestat, ba chiar figura lui s-a mai înseninat puțin. Cred că se bucura că cineva a luat o decizie, pe care el nu putea să o ia singur. Acum, nu vreau să pun abandonul exclusiv pe seama lui Peter. Chiar dacă eram singur, și eu cred că aș fi abandonat în același punct.
Am ieșit din nou în nebunia de afară și am luat-o ușor spre punctul de sosire. Pe Peter îl bântuiau tot felul de gânduri, remușcări, regrete. Unora le dădea glas. Vorbea despre rușinea de a abandona. I-am spus că:
– Tu ești un tip neantrenat pe munte, probabil ai la activ vreo 2-3 ture montane pe tot parcursul vieții! Nu ești bine echipat pentru vremea asta oribilă. Ai mers într-un ritm peste posibilitățile tale. Cu toate astea uite, ai făcut 50 de kilometri și ai urcat 3600 de metri. Care rușine? Ar trebui să fii mândru că ai realizat așa ceva.
Nu cred că au avut prea mare efect cuvintele mele. Peter a folosit din nou cuvântul „rușine” când am declarat abandonul. În tabăra de sosire, am zărit și alți concurenți care abandonaseră. Asta i-a mai ridicat moralul lui Peter. Până atunci părea că doar noi suntem singurii care abandonaseră.
Din 60 de echipe, 11 n-au plecat de la Peștera (P6). 13 echipe au ajuns până la Omu (P7), printre care și noi.
Când ne-am dus la punctul de control pentru a anunța abandonul, organizatorii ne-au spus că a fost oprită deja cursa din cauza vremii, pentru siguranța concurenților. Asta valida faptul că am luat cea mai bună decizie sus pe Omu.
Iată datele tehnice ale cursei noastre pe strava.
Urmări, învățăminte, recuperare după cursă: în partea a IV-a.
Confirmări/Notificări