Am avut parte de un început dificil la cartea 8 Suplimente Necesare În Traiul Urban. Cercetările despre magneziu mi-au captat atenția timp de o lună, până să găsesc răspunsurile la întrebările:
- de ce deficiența de magneziu este larg răspândită în rândul populației?
- care sunt simptomele sau testele ce pot arăta gradul deficienței?
- e suficient magneziul din alimentație? ce ar însemna o dietă bogată în magneziu?
- dacă nu e suficient, ce fel de suplimentare e optimă?
- există alte trucuri în afară de dietă și suplimentare ce pot reface rezervele de magneziu?
A ieșit un articol mamut de 27 de pagini A4 și 150 de referințe către studii, dar sunt mulțumit de răspunsuri și cred că treaba va merge mai ușor în următoarele capitole, după efortul de la primul. Lectură plăcută!
============
Magneziul a fost o surpriză totală pentru mine. În lumea vegană, mai ales cea crudivoră, nu se discută despre magneziu, deoarece se presupune că problema magneziului este rezolvată prin dietă. Acele cantități enorme de verdețuri și fructe trebuie să fie suficiente pentru a acoperi necesarul organismului. Abia în perioada carnivoră, am descoperit nutriționiști preocupați de magneziu, ei menționând totuși că e o problemă de reținere a magneziului în corp, nu de un aport prea mic al mineralului în dietă. Dezinteresul meu s-a putut observa și în cartea „8 Principii Nutriționale În Favoarea Metabolismului”(8PNFM)[1], în care magneziul nu a primit nici măcar un subcapitol separat la principiul despre minerale și este menționat doar de câteva ori în toată cartea.
Însă în cercetările mele despre tinitus[2], afecțiune cu care mă lupt din al treilea an de veganism, am găsit o posibilă conexiune cu deficiența de magneziu. Așa am început să studiez pentru prima dată magneziul în nutriție și am aflat cu surprindere că o mare parte din populație este deficientă, iar circumstanțele mele îmi dădeau șanse de aproape 100% să fiu deficient, în pofida cantităților mari de fructe și legume pe care le-am consumat în ultimii ani. Este păcat că atâta lume este deficientă în timp ce magneziul este un supliment foarte ieftin. Am început să suplimentez și am remarcat o îmbunătățire vizibilă a situației organismului, inclusiv tinitusul s-a diminuat în intensitate și și-a schimbat nuanța.
Magneziul este al nouălea cel mai abundent element din univers[3]. Este produs de stele mari și bătrâne. Când stelele mor într-o supernovă, cea mai mare parte a magneziului este aruncată în spațiul interstelar, iar acesta ajunge să fie reciclat de alte sisteme solare. Magneziul este al optulea cel mai abundent element din scoarța terestră[4], contribuind la 13% din masa planetei și este al treilea cel mai abundent element dizolvat în apa oceanelor după sodiu și clor[5]. Magneziu apare în natură doar în combinație cu alte elemente.
Magneziul este doar al unsprezecelea element ca pondere în masa organismului uman însă este esențial pentru fiecare celulă, fiind parte din aproximativ 300 de enzime[6].
- Magneziul crește producția de energie în interiorul celulei, în mitocondrii. Multe procese din mitocondrii sunt dependente de prezența magneziului, iar mitocondriile sunt depozite de magneziu în interiorul celulei[7] [8] [9] [10] [11] [12] [13].
- Magneziul e necesar pentru a păstra sistemul imunitar în condiții optime, mai ales într-o situație stresantă[14] [15] [16]. Stresul duce la epuizarea rezervelor de magneziu din celule.
- Magneziul previne îmbătrânirea prematură[17]. Odată cu înaintarea în vârstă, oamenii bătrâni absorb din ce în ce mai puțin magneziu și uneori trebuie luate măsuri speciale pentru a preveni deficiența. Atunci când nivelul de magneziu e scăzut, ADNul se reproduce cu dificultate, accelerând îmbătrânirea[18] [19] [20] [21].
- Magneziul menține inflamația la cote scăzute[22] [23], un alt mecanism prin care încetinește îmbătrânirea.
- Magneziul crește nivelul testosteronului în organism, ceea ce este avantajos nu doar pentru atleți, dar și pentru oamenii obișnuiți[24] [25] [26] [27].
- Magneziul este important pentru metabolizarea multor minerale: calciu, potasiu, fosfor, cupru, fier, zinc, plumb și cadmiu[28]. Fără magneziu, aceste minerale nu pot ajunge în zonele din corp în care este nevoie de ele. Fără suficient magneziu, oricât de bogate nutrițional ar fi alimentele, organismul nu le poate folosi.
- În lipsa magneziului, tiamina (vitamina B1) nu se poate transforma în tiamină pirofosfat, rezultatul fiind o aparentă deficiență de tiamină[29]. Din această situație rezultă un nivel redus de acid gastric, ceea ce duce la un risc crescut de infecții gastrice, digestie defectuoasă și o posibilă deteriorare a hipotalamuslui (manifestată prin confuzie, halucinații, dezorientare și Alzheimer). În lipsa tiaminei pirofosfat, corpul produce calciu pirofosfat, cristale ce pot deveni dureroase (pseudogută).
- Magneziul îmbunătățește performanțele mușchilor și ale creierului[30] [31] [32] [33], nu doar prin prevenirea crampelor[34], ci prin distribuirea eficientă a energiei. Magneziul crește performanțele organismului crescând disponibilitatea glucozei în creier, mușchi și sânge. Reduce sau întârzie acumularea acidului lactic în mușchi
- Magneziul întărește oasele. Deficiența de magneziu vine la pachet cu osteoporoza[35], iar suplimentarea cu magneziu ameliorează problemele[36].
- Magneziul reduce stresul, fiind implicat în reducerea cortizolului[37] [38] și adrenalinei[39] [40].
- Magneziul crește nivelul de vitamină D în organism, felul în care cele două componente metabolice interacționează este un subiect amplu studiat[41] [42] [43] [44]. Magneziul și vitamina D sunt codependente, ceea ce înseamnă că prin creșterea vitaminei D va crește nivelul de magneziu și viceversa.
- Magneziul combate insomnia și crește calitatea somnului[45] [46].
Simptomele deficienței
După ce am trecut în revistă importanța magneziului în metabolism, primul lucru pe care dorim să-l aflăm este dacă suferim de o deficiență de magneziu. Pentru a afla, se pot face teste, dar până la teste, iată câteva simptome asociate cu deficiența:
Deficiență minoră:
- Migrene[47];
- Fotosensibilitate[48];
- Stres, anxietate[49] [50] [51], hiperventilație[52]. Dacă stresul apare din cauza deficienței de magneziu, senzația este că orice sau oricine ne deranjează, iar sentimentul este că viața este copleșitoare(28).
- Depresie[53] [54] [55] [56] [57]; Multe studii arată o corelație semnificativă statistic între deficiența de magneziu și depresie, dar încă nu se cunosc exact mecanismele prin care apare această situație;
- Tetanie, spasme musculare[58];
- Vitamina D rămâne scăzută în organism, deși expunerea la soare sau suplimentarea sunt suficiente;
- Tinnitus, vertigo;
- Agresivitate, confuzie, dezorientare, iritabilitate;
Deficiență severă:
- Probleme cu gândirea și cu memoria[59] [60] [61] [62] [63]. Similar depresiei, nu se cunosc exact mecanismele, dar corelația este clară între nivelul de magneziu din creier și capacitatea acestuia de a funcționa optim. Un nivel scăzut de magneziu a fost asociat cu demența și boala Alzheimer la persoanele în vârstă, iar un nivel ridicat de magneziu a ajutat la recuperarea memoriei șobolanilor bătrâni în studii.
- Tensiune ridicată. Atunci când este folosită suplimentarea cu magneziu și potasiu, în același timp fiind limitat sodiul, tensiunea poate să scadă[64]. Dacă este folosită doar suplimentarea cu magneziu, se obține o scădere a tensiunii, minoră, dar clinic semnificativă[65].
- Aritmie[66];
- Probleme de respirație, astm[67] [68];
- insomnie;
- Mâini și degete reci[69];
- Picioare neliniștite[70], crampe și spasme[71];
- Diabet[72] [73];
- Pierderea auzului;
- Osteoporoză;
- Comportament psihotic;
- Cataractă[74];
- Tahicardie.
Prezența acestor simptome ar trebui să constituie un semnal de alarmă, iar testarea deficienței de magneziu să fie luată serios în considerare.
Metode de testare a situației magneziului în organism
Magneziu seric este o analiză ieftină și des folosită pentru a determina deficiența, însă aceasta ne poate induce în eroare cu privire la situația magneziului în organism. Magneziul este al doilea cel mai abundent cation la nivel celular, potasiul fiind primul. Un om obișnuit are în corpul său aproximativ 25 de grame de magneziu, doar 1% din această cantitate fiind prezentă în spațiul extracelular[75], respectiv în ser și în globulele roșii. Organismul va menține cantitatea de magneziu din ser în anumiți parametri, fie că sursa magneziului vine din alimentație, fie că vine din oase, organe interne și mușchi. Astfel, analizele de sânge nu pot arăta situația magneziului la nivel intracelular.
Într-un studiu din 2004, cercetătorii au tras concluzia că limita inferioară a magneziului în ser, acceptată ca fiind normală, este sub limita la care pacienții încep să dezvolte afecțiuni patologice[76]. Într-un studiu mai nou, din 2016, concluziile sunt că nu se poate determina o deficiență de magneziu prin analizele de sânge[77], iar într-un studiu mai vechi, din 1968, s-a stabilit că plasma nu este un indicator precis pentru situația magneziului, iar mușchii pot oferi o imagine mai clară în acest sens[78].
Pacienții cu hipertensiune sau boli de inimă, aflați sub tratament cu diuretice, pot avea un nivel normal de magneziu și potasiu în sânge, dar în același timp, nivelul de magneziu din mușchii să fie redus cu 50% pentru cele două minerale[79]. După ce a trecut în revistă 183 de studii, un grup de autori a concluzionat că este ceva normal printre clinicieni să nu mai ia în calcul deficiența de magneziu, dacă analizele au ieșit în parametri normali[80].
O evaluare mai clară asupra situației magneziului în organism se poate face analizând mușchi sau oase. Deficiența de magneziu a fost observată în 84% dintre femeile aflate la menopauză, diagnosticată printr-un conținut scăzut de magneziu la nivelul osului trabecular[81]. Într-un alt studiu, 42% dintre studenții brazilieni aparent sănătoși erau deficienți la magneziu, după ce li s-a analizat nivelul de magneziu din plasmă și eritrocite[82].
Tipuri de teste utile:
- Încărcare intravenoasă Thoren – se face la spital, sub supraveghere medicală[83] [84]. Se injectează o cantitate de 360 – 480 mg de magneziu timp de o oră, iar în următoarele 24 de ore se măsoară cantitatea de magneziu excretată în urină. Un om sănătos va reține doar 2-8% din magneziu, iar restul va fi eliminat. În unele cazuri, retenția poate depăși 11% și crește până la 36%, asta semnalând o deficiență de magneziu.
- Test EXA[85] [86]- Se colectează puțin țesut sublingual prin răzuire, iar materialul strâns este analizat pentru a se afla conținutul de magneziu. Deși este foarte localizat, situația dintr-o anumită parte a corpului poate fi corelată cu o situație a țesuturilor și oaselor la nivel macro.
- Biopsie musculară[87] – se poate face tot sub supraveghere medicală și arată situația magneziului la nivel muscular.
Tipuri de teste interpretabile:
- Magneziu seric – nivelul este atent menținut în anumite limite de către organism, iar valorile nu reprezintă situația magneziului în țesuturi și oase.
- Magneziu ionizat[88] – este o abordare cu potențial, ce merită studiată mai mult. S-a observat o corelație între echilibrul magneziului în corp și raportul dintre magneziul ionizat și magneziul total din ser. În cazul unei deficiențe de magneziu, raportul crește, adică avem mai mult magneziu ionizat în raport cu magneziul total.
- Magneziu în urină[89] – O cantitate mare de magneziu în urină poate însemna că țesuturile sunt saturate de magneziu sau poate dintr-o disfuncție la nivelul excreției, organismul nu poate reține magneziu, deși este în deficit. O cantitate scăzută de magneziu în urină poate fi cauzată de o dietă săracă în magneziu sau poate cantitatea este suficientă, dar organismul reține mai mult magneziu pentru a acoperi un deficit anterior.
- Magneziu în limfă – deocamdată nu sunt suficiente studii despre cum pot fi datele interpretate.
- Magneziu în globulele roșii[90] sau în globule albe[91] – încă nu se știe exact cum se corelează datele cu situația magneziului în țesuturi.
- Magneziu în firele de păr[92] [93], ar putea fi o soluție ieftină și mai puțin invazivă, dar deocamdată testele nu sunt standardizat, deci dificil de interpretat.
Deficiența de magneziu în rândul populației
Nu am găsit studii care analizeze situația magneziului la nivelul întregii populații, folosind testele utile descrise la capitolul anterior, cu rezultate ce pot avea o semnificație statistică. Testele utile se fac de obicei asupra pacienților din spitale, ce au deja probleme de sănătate, astfel că nu e o surpriză descoperirea unui procentaj mare de oameni deficienți în magneziu. Mai multe studii au analizat conținutul de magneziu de pe dieta standard. Doza zilnică recomandată a fost stabilită la 6 mg/kg pe zi prin urmărirea situației magneziului din organism pe o perioadă de timp. Asta înseamnă aproximativ 300 mg pe zi pentru femei și 350 mg pe zi pentru bărbați. Cifra reprezintă un minim. Sunt multe voci care promovează cifre mai ridicate: 7-10 mg/kg pe zi[94] ar satisface mai bine nevoile, iar adolescenții, femeile însărcinate, culturiștii și oricine dorește să construiască țesuturi noi ar avea nevoie de 10-16 mg/kg pe zi[95].
Un studiu din 2013 arată că în rândul populației franceze, 71,7% dintre bărbați (10-92 de ani) și 82,5% dintre femei (10-90 de ani) au un consum inadecvat de magneziu[96]. În SUA, 48% din populație consuma în 2005-2006 mai puțin magneziu decât cantitatea recomandată zilnic[97]. Într-un studiu din 1989, se estimează că 15-20% din populație abia depășește 4 mg/kg din alimentație, față de 6 mg/kg recomandate zilnic[98]. Într-un sondaj din 1999-2000, s-a aflat că în Taiwan, media consumului de magneziu este 215 mg pentru femei și 250 mg pentru bărbați, 68-70% din recomandările oficiale[99].
Cauzele deficienței
Cauza nr.1 – Soluri sărace în nutrienți
O mare parte din suprafața pământului este reliefată de roci granitice sau felsice, iar acestea sunt relativ sărace în minerale. Rocile mafice (de exemplu bazaltul) sunt împinse la suprafață de activitățile tectonice și vulcanice. Rocile sunt răspândite pe sol sunt erodate sub acțiunea ploii, apoi absorbite în pământ. Aceste roci bogate nu doar în magneziu, dar și în potasiu și fier devin o sursă pentru dezvoltarea plantelor. Pământurile bogate în minerale au fost un loc propice pentru dezvoltarea vieții, implicit a unor comunități puternice umane, ce s-au transformat mai apoi în civilizații.
Dacă privim o hartă a vulcanilor de pe glob, putem observa cum estul Africii, leagănul umanității, este vulcanic. Alte zone în care s-au dezvoltat imperii puternice sunt vulcanice (sudul Italiei, insulele grecești, Orientul Mijlociu, vestul Americii de Sud, Japonia).
Dacă acum 2000 de ani, populația globului număra în jur de 300 de milioane de locuitori, majoritatea fiind masată pe solurile bogate din zonele vulcanice, în prezent, populația este mult mai mare și trebuie să se bazeze pe alimentele provenite de pe solurile sărace. Astfel, alimentele sunt din start mai sărace nutrițional față de cele de care dispuneau populațiile de vânători-culegători sau civilizațiile antice. Implicit, dieta este din start mai săracă în magneziu. Unele soluri cultivate pot conține de 10 ori mai puțin magneziu decât altele[100].
Fertilizatorii artificiali sunt de obicei pe bază de azot, fosfor și potasiu. Magneziul lipsește din amestec și nu este adăugat în soluri. Mineralele care sunt incluse în fertilizatori dizlocă magneziul din plante[101] [102] [103]. Dacă luăm exemplul grâului, care este un aliment de bază pentru o mare parte din populația lumii, vom observa că în Regatul Unit, cantitatea de magneziu din grâu a rămas relativ constantă din 1948 până în 1960. De atunci a scăzut treptat, iar în 2005 avea cu 30% mai puțin magneziu decât în 1960.
Cauza nr.2 – Dieta standard sau unele diete de nișă
Dieta standard abundă în alimente rafinate, bazate pe cereale, zahăr și uleiuri vegetale. Aceste alimente sunt ușor absorbite de corp, însă nu conțin prea mulți micronutrienți, implicit sunt sărace în magneziu. Datele nutriționale arată că magneziul a scăzut în dietă în ultimii 100 de ani. Cei care încearcă să se îndrepte spre o alimentație sănătoasă și ajung în zona vegetariană, vegană sau raw vegană, consumă alimente bogate în fibre solubile (hemiceluloză) sau insolubile (celuloză și lignină), fitați și oxalați. Aceștia sunt factori ce scad drastic absorbția magneziului în intestine[104].
Se estimează că un om obișnuit din paleolitic consuma aproximativ 600 mg/zi de magneziu, aproape dublu cât un om obișnuit azi[105]. M-am întrebat dacă faptul că strămoșii noștri aveau o dietă bogată în fibre (uneori până la 300 de grame pe zi) nu le afecta absorbția de magneziu. Răspunsul este: depinde de flora bacteriană. Într-un studiu din 2000, șobolanii au fost hrăniți cu galacto-oligozaharide(GOZ), adică prebiotice indigeste[106]. S-a observat o creștere a absorbției magneziului și calciului în grupul hrănit GOZ, față de cel hrănit standard, ceea ce sugerează că acțiunea bacteriilor hrănite de GOZ a facilitat absorbția. Situația s-a schimbat atunci când o parte din șobolani au primit neomicină, un antibiotic. Prin reducerea florei bacteriene, a scăzut absorbția mineralelor, cu toate că șobolanii au fost hrăniți în continuare cu GOZ. Înseamnă că situația precară a florei bacteriene din intestinele oamenilor de pe dieta standard poate fi un motiv pentru care absorbția magneziului este limitată.
Absorbția magneziului este controlată de intestin. În condiții normale, o treime din magneziul ingerat pătrunde în circulație. În condiții de deficiență, absorbția intestinală poate crește, la fel cum reabsorbția renală poate crește. Dacă țesuturile sunt saturate cu magneziu, absorbția descrește, iar excreția prin rinichi crește. Anumite situații pot deregla mecanismul organismului de a menține magneziul la cote optime în organism. O stare de acidoză ușoară duce la creșterea excreției de magneziu prin urină[107].
Pentru că fosfații se pot lega de magneziu, s-a dovedit că o dietă bogată în fosfați descrește absorbția magneziului în intestine[108]. Alimentele bogate în fosfați sunt cerealele, leguminoasele, carnea, peștele și multe alimente procesate (brânză topită, carne procesată, sucuri acidulate). Calciul a fost uneori pus în aceeași oală cu substanțele care scad absorbția, dar această presupunere este infirmată de câteva studii. O cantitate naturală de calciu nu scade absorbția magneziului[109].
Magneziul din plasmă este filtrat în fiecare zi în proporție de 80% de rinichi. În condiții normale, cea mai mare parte (95%) este reabsorbită înapoi în sânge. Din cei cele aproximativ 2400 de miligrame filtrate zilnic, doar 100 de miligrame sunt excretate.
50-60% din magneziul din organism se află pe suprafața oaselor. De acolo, el poate fi mobilizat rapid atunci când concentrația magneziului în plasmă scade. Când concentrația plasmatică permite, magneziul e depozitat pe suprafața oaselor[110] [111]. Într-un test cu izotopi pe șase adulți sănătoși, s-a observat că 24% din tot magneziul din corp este reciclat rapid[112].
Un nivel ridicat de alcool în sânge a fost asociat cu hipomagneziemia, o excreție ridicată a magneziului pe cale urinară. Alcoolismul cronic duce la secarea rezervelor de magneziu.
Cauza nr.3 – Pierderea contactului cu natura prin piele
Acum câteva mii de ani, un om obișnuit mergea prin natură sumar îmbrăcat, în picioarele goale. Făcea baie nu în apa filtrată de la robinet, ci în râuri, lacuri, mări și oceane. Pielea sa intra în contact cu o serie de minerale, printre care magneziu. Absorbția prin piele a magneziului probabil a fost o componentă importantă a metabolismului magneziului, componentă ce s-a pierdut odată cu modernizarea.
Într-un studiu din 2017, s-a încercat aplicarea pe piele a unei cantități de 56 mg de magneziu pe zi, o cantitate mult mai mică decât cea din cremele comerciale, iar asta a dus la un procentaj ridicat de creștere a nivelului de magneziu în ser[113]. Anecdotic, asta a fost și experiența mea, când mi-am ridicat nivelul de magneziu în ser de la 1,82 mg/dL la 2,09 mg/dL, folosind ulei de magneziu, adică o soluție de 50% clorură de magneziu în apă. Într-un studiu din Polonia efectuat în 2002, menit să demonstreze în primul rând pericolele poluării cu anioni de sulfați și nitrați, a arătat că pielea poate fi pătrunsă de ioni de magneziu sau de calciu[114].
Cauza nr.4 – Mai multă muncă, mai mult stres
În vremea vânător-culegătorilor, oamenii munceau doar 20 de ore pe săptămână, cea mai mare parte dintre acestea fiind rezervate procurării hranei, restul fiind acoperit de făcutul hainelor sau ridicatul adăposturilor[115]. În prezent, oamenii muncesc aproximativ 40 de ore pe săptămână, iar asta nu include deplasarea până la muncă, aprovizionarea, educarea copiilor, activitatea fizică sau hobby-urile.
Cele 20 de ore lucrătoare ale strămoșilor se desfășurau într-un cadru natural. În timp ce munceau, vânător-culegătorii își obțineau în același timp porția de activitate fizică (mers, gimnastică, eventual sprinturi) și lumină solară. Viața lor nu era simplă, dar făceau activități pentru care organismul lor era adaptat. Simpla deplasare prin pădure ajută la relaxare prin scăderea cortizolului[116]. La polul opus, omul modern muncește mai mult, de obicei între patru pereți de beton, stând într-un scaun în fața unui ecran cu lumină albastră. Stresul creat de această situație drenează rezervele de magneziu.
Poluarea sonoră din orașe afectează rezervele de magneziu. S-a observat că oamenii pot tolera mai ușor zgomotul, atunci când suplimentează cu magneziu[117] și expunerea temporară la zgomote ridicate drenează resursele de magneziu (observabil în urină)[118]. Atunci când este sub stres, corpul lansează hormoni specifici, cortizol și adrenalină, iar aceștia la rândul lor duc la drenarea magneziului. Când rezervele de magneziu sunt diminuate, scade capacitatea de rezistență la stres, respectiv anumite situații care în mod normal ar putea părea normale, devin de nesuportat pentru individul deficient. Astfel, organismul produce din nou hormoni de stres care drenează în continuare magneziul, intrând într-un cerc vicios.
Cauza nr.5 – Deficiența de vitamină D
Spre deosebire de calciu, care are nevoie fie de vitamina D, fie de hormon paratiroidian (PTH) pentru a fi absorbit, magneziul are nevoie de ambele. Deficiența de vitamină D cu care se confruntă o mare parte din populație explică deficiența de magneziu[119].
Cauza nr.6 – Consumul de substanțe ce amplifică eliminarea magneziului
Anumite substanțe, consumate frecvent pe dieta standard, cresc eliminarea magneziului prin urină: alcool, diuretice, cafea, ceai, sare, acid fosforic (băuturi dulci carbogazoase, de exemplu cola), potasiu, zahăr, medicamente, vitamina D în exces.
În ultimul timp, deficiența de vitamină D este unanim recunoscută. Astfel, suplimentarea cu vitamina D a devenit o practică obișnuită. Problema este că fără un aport suficient de magneziu, suplimentarea cu o cantitate mare de vitamina D poate induce o deficiență severă de magneziu.
Cauza nr.7 – Metale grele
Plumbul și cadmiul sunt antagoni ai magneziului. În ziua de azi, multe persoane sunt intoxicate cu metale grele. În cazul lor, ar fi util un tratament cu succimer pentru reducerea cadmiului sau a plumbului, dar nu a cuprului și a zincului.
Situații speciale
Pot suferi de o deficiență de magneziu cei care au boli gastrointestinale, diabet[120]
[121], alcoolism[122], o vârstă înaintată[123]. Deficiența de Seleniu duce la creșterea eliminării magneziului și la acumularea fierului[124].
=======
Cealaltă jumătate a capitolului este prezentată pe patreon. și conține
- Soluțiile nutriționale pentru remedierea problemei
- Tipuri de suplimente avantajoase și tipuri de suplimente de evitat
- Recomandări de produse de pe piața românească
- Creșterea nivelului de magneziu intracelular
- Alte trucuri pentru creșterea nivelului de magneziu din organism
- Concluzii
Cotizația pentru citirea în direct a cărții, pe măsură ce e scrisă, este de doar 1$/lună pentru primele capitole, urmând să revină la cifra de 3$ (cazul cărții precedente) pentru ultimele capitole.
