Semimaratonul de primăvară de la București e o cursă specială pentru mine. A fost prima cursă de alergare la care am participat. Se întâmpla în 2012 și tot atunci a fost prima ediție a competiției. La prima cursă, obiectivul a fost să termin. Faptul că puteam să alerg 21 de kilometri era deja o realizare pentru mine. Mă apucasem de alergat de 6 luni, după ce am fost sedentar mai mult de 15 ani. Acum, după 7 ani de alergare, obiectivele la o cursă de semimaraton sunt focalizarea mentală, păstrarea formei și a cadenței, menținerea intensității constante pe tot parcursul alergării.

Am discutat în povestea cursei de 10k despre forma mea din primăvară (ex-vegană) în comparație cu forma mea din toamnă (vegană), așa că nu voi insista pe aceste aspecte în prezentul articol.

Alergătorul din dreapta mea își face cruce, rostește o rugăciune în șoaptă. Alergătorul din fața mea privește către cer cu mâinile ridicate și transmite niște gânduri către cineva. Nu pare că cere, ci mai degrabă că dedică. Doi alergători din stânga mea își zâmbesc, își dau mâna și par hotărâți să meargă în echipă până la final. Eu sar pe loc într-un ritm apropiat cu cadența mea de alergare, pentru a-mi menține încălzirea, dar mintea mi-e stabilă ca o stâncă. Inspir și expir lung. Îmi imaginez toată cursa, toate reperele de pe traseu, toată strategia posibilă.

Faptul că nu m-am pregătit suficient pentru cursă nu mai contează. Aș fi putut avea mai puține kilograme, aș fi putut mânca mai puțin de Paște, aș fi putut evita răceala din ultima săptămână, aș fi putut face niște antrenamente intense specifice, aș fi putut să-mi iau o șapcă, să nu mă bată soarele puternic pe chelie. Dar astea sunt condițiile, asta e mașina (corpul) pe care o avem. Scoatem maximum posibil.

Start! Am plecat cam din al 5lea rând, fiind foarte apropiat de steagul pacerilor de la 1:30. Lumea se repede buluc către curba la stânga care vine imediat după linia de start. În prima sută de metri, obiectivul meu e doar să nu mă împiedic de vreun alt concurent. După ce grupul s-a mai rarefiat, am început să măresc ritmul să ajung aproape de paceri. Pacerii sunt alergători puși de organizatori pentru a alerga cu un anumit timp.

Odată ce am ajuns lângă paceri, m-am relaxat și am căutat să fiu cât mai economicos cu resursele. Strategia mea era să merg cu pacerii 10 kilometri, iar apoi să cresc ritmul. Din păcate, nu erau în cursă paceri mai rapizi de 1:30h. Mie mi s-ar fi potrivit un pacer de 1:25h, de care aș fi încercat să mă țin până la final.

Pacerii au avut o viteză mai mare decât cea așteptată. În loc să meargă cu 4:15 min/km, erau pe undeva la 4:09. Era perfect pentru mine. După 4 km, atunci când am ajuns la Piața Victoriei, pacerul a decis să încetinească un pic, pentru a se regrupa și cu ceilalți paceri, și pentru a ajunge la viteza stabilită. Atunci a fost prima decizie importantă pe care am luat-o. Trebuia să decid dacă rămân cu pacerul și încetinesc, sau plec singur mai departe. Am plecat singur. A trebuit să fac un efort, pentru a ajunge un grup care era la 15 metri de mine. Fără acel efort, aș fi rămas singur, în bătaia vântului.

Am ajuns în câteva secunde grupul în care urma să rămân multă vreme. Era în el un domn în vârstă, un tip cu un tricou cu Paris Half Marathon (Olivier) și în scurt timp a apărut un tip mai mic de înălțime. În acest grup am avut din nou acel sentiment primordial, că alerg cu tribul meu undeva în savană. Mi-am imaginat că satul nostru a fost atacat și că dacă nu ajungem la timp, familiile noastre vor fi în pericol. Asta da motivație. Aveam și soundtrack pentru „film”: acele percuții tribale care se auzeau în Victoriei pentru încurajarea alergătorilor.

Pe drum, întâlnim un alergător care nu mai putea. Se oprise. Tipul mic de înălțime îl încurajează: „Hai Bogdan, hai cu mine”. Bogdan face un efort și începe iar să alerge, intrând în grupul nostru. Cei doi își dau mâna. Cu acest grup depășim o serie de alergători care nu mai pot ține ritmul.

În stânga Bogdan, în spate Olivier

Am auzit de câteva ori pe parcursul cursei: „Hai Haplea” și odată „Hai Călin”. Le mulțumesc mult tuturor pentru susținere. De fiecare dată când auzeam o încurajare, era ca și cum aș fi primit o injecție de adrenalină și o explozie în mușchii de la picioare. N-am auzit niciodată „Hai Cyfer”. Asta probabil pentru că fanii de blues se simt mai bine noaptea, cu ceva alcool în față, spre deosebire de cei interesați de Haplea Fructaliu, mișcare și alimentație sănătoasă, care sunt matinali.

Ajung în Piața Constituției, cu gândul că sunt abia la jumătatea traseului și deja am pulsul de 183, adică ceea ce eu credeam că e maximum. Sunt puțin îngrijorat, dar am zis: „hei, alergi cât poți, apoi lași mai moale”. Deși pulsul este la „maxim”, cu 10 unități peste pragul lactic, picioarele mele par să țină în continuare, fără să fie inundate de acid lactic. A urmat o neplăcută trecere pe Bulevardul Unirii. Neplăcută, pentru că nu era umbră și alergam în plin soare. M-am oprit de 3 ori în zona de alimentare să-mi iau o sticlă de apă. Beam cam 100ml și restul mi-o turnam în cap, să mă răcoresc.

foarte determinat să trec de soarele de pe Unirii

Pe Bulevardul Unirii, grupul nostru s-a spart. Bogdan a luat-o mult înainte, iar Olivier a rămas în urmă. Eu eram singur. Mi-am dat seama că în ultimul kilometru, distanța între mine și Bogdan a rămas la fel (vreo 30m). Așa că m-am gândit să fac un efort, să-l ajung, să mergem împreună. Trag tare, fac un sprint până la Bogdan. Cea mai proastă idee din cursă! Din cauza sprintului, am simțit imediat cum picioarele s-au umplut de acid lactic și au devenit foarte grele. Viteza mea a scăzut de la 4:07 la 4:25. După numai un minut, Bogdan s-a oprit, la fel ca înainte, când a intrat în grupul nostru după o pauză.

„Idiotule, stai draq în banca ta, ține ritmul constant și termină cu prostiile”. Mă certam în timpul cursei. Norocul meu a fost că mi-am revenit repede, după vreo mie de metri, și am putut să revin la ritmul normal. Între timp m-a ajuns Olivier, francezul. Nu-l văzusem, dar la un moment dat mi-am suflat mucii, și zburau amenințător către el. Mi-am cerut scuze, el a zis că nu-i nicio problemă. Și el elimina o grămadă de mucozități din cauza efortului.

Pe ultima linie dreaptă, întoarcerea pe Bulevardul Unirii, eram ca în transă. Olivier mergea ceas și m-a ajutat mult să mențin un ritm solid. Pe parcurs am depășit o serie de alergători. Unul a mers mai mult cu noi și mi-a zis la un moment dat „Hai Haplea”. Când am văzut că slăbește ritmul, l-am încurajat și eu la rândul meu. Pe final, pulsul meu a ajuns la cote astronomice, atingând un maxim de 194, incredibil pentru vârsta mea.

După linia de final, Olivier a venit la mine să-mi mulțumească, pentru că am fost o mare susținere pentru el. I-am spus că și el pentru mine a fost la fel. Mi se părea că-l cunosc de o veșnicie, având în vedere că am fost în același grup de 15 kilometri.

Sunt foarte mulțumit cum m-am comportat mental la cursă. Nu am slăbit intesitatea și am fost permanent focalizat pe forma alergării. Probabil că mai mult nu se putea obține cu corpul în dotare.

Pulsul mediu: 180 bătăi pe minut. Sunt uimit de cât de sus pot menține pulsul pe o durată atât de lungă de timp. Adică mă aștept ca anumite mecanisme de autoconservare din organism să-mi coboare intensitatea după un anumit timp, măcar acidul lactic, dacă nu alți factori. Spre comparație, un sportiv de elită cu 20 de ani mai tânăr decât mine, termină un semimaraton cu un puls mediu de 170, în 1:01h. Eu mențin 180 pentru 1:28. Dubios… Sper să nu fie dăunător pe termen lung.

Cadența: 186 pași pe minut. Aici sunt asemănător cu un sportiv de elită, diferența fiind evident în lungimea pasului, mult mai mică la mine. O cadență mare este avantajoasă pentru încheieturi și un impact redus.

Timp: 1:28:06 – Când am văzut 1:28 pe linia de sosire am fost dezamăgit, pentru că nu părea o îmbunătățire substanțială față de anul trecut. Doar că înclin să cred că e o greșeală de măsurare a traseului. Am fost cu 2 secunde pe kilometru mai rapid decât anul trecut, ceea ce înseamnă 42 de secunde, însă pe rezultatele oficiale, diferența e de doar 13 secunde.

Deshidratare 4 kg – Am pierdut 4kg în cursă, 99% fiind apă și glicogen. Grăsime am ars doar vreo 5 grame. La acea intensitate, corpul nu poate arde grăsimi.

Greutate 85 kg – Sunt mult prea greu pentru un alergător în general. Pentru un alergător de anduranță sunt un elefant. Înclin să cred că nu există oameni mai grei decât mine peste mine în clasament. Este excelent că pot alerga 1:28 semimaraton la 85kg, dar nu se fac clasamente la greutate. Sunt mult prea greu chiar și pentru înot. Așa că nu voi mai participa la curse până nu ajung la o greutate decentă. La 186cm și 85kg, am un BMI de 25, la limita supraponderabilității. Alergătorii au un indice corporal de 18-19-20.

Însă slăbirea trebuie să vină cu păstrarea forței și a masei musculare. Spre comparație, pot spune că la prima mea cursă de alergare, aveam 77 kg. Cu toate astea, timpul meu a fost 1:54:54, cu 26 de minute mai slab ca acum. Asta se întâmplă pentru că acum sunt mult mai puternic, fiind capabil să car surplusul de 8 kg la o viteză mult mai mare.


Iunie 2012 Oct 2018 Mai 2019
Timp 1:54:54 1:28:19 1:28:06
Pace 5:27 min/km 4:11 min/km 4:09 min/km
Puls Mediu 159 174 180
Cadența 188 186
Greutate 77 kg 83 kg 85 kg
Loc 225/663 21/624 21/731

Pin It on Pinterest