Forțat să mănânci cereale

Un stil de viață frugivor este des asociat cu unul vegan, dar nu veganismul este schimbarea majoră ce apare în urma tranziției de la o dietă standard la una frugivoră. Dieta frugivoră presupune că fructele sunt preferate celorlalte alimente și că ele acoperă aproximativ 60-70% din volumul total al alimentelor consumate.

Frugivorismul nu ar trebui să fie o surpriză pentru nimeni. Celelalte primate mari, incluzând aici cele mai apropiate de noi pe scara evoluției (bonobo, cimpanzeu, gorilă, urangutan), sunt frugivore. Preferă fructele ca hrană de bază. În aceste condiții, are sens să concepem o dietă optimă umană plasând fructele la baza piramidei și să completăm cu alte tipuri de alimente.

Dar nu asta se întâmplă pe dieta standard. În alimentația obișnuită, fructele sunt un desert și ocupă un loc nesemnificativ în raport cu celelalte tipuri de alimente. După cum se poate vedea în graficul de mai jos, fructele împreună cu legumele sunt marcate cu verde închis.

La nivel mondial, cea mai mare parte din caloriile necesare oamenilor sunt asigurate de cereale. Grâul, orezul și porumbul sunt de departe cele mai consumate cereale, iar ele acoperă aproape 50% din caloriile consumate.

Astfel, stilul de viață frugivor presupune în primul rând înlocuirea cerealelor cu fructele. Când vine vorba de înlocuirea cerealelor cu fructele, obiecțiile sunt următoarele:

• cerealele sunt mai sigure decât fructele, mai dense caloric, mai ușor de stocat și pot fi preparate în sute de feluri;
• oamenii au descoperit focul, deci pot folosi cerealele drept hrană, iar celelalte primate mari nu au capacitatea asta;
• saliva umană conține alfa-amilază, o enzimă care hidrolizează moleculele de amidon, iar primatele nu o au, sau o au într-o cantitate mult mai mică, asta arată că oamenii s-au adaptat să consume cereale;
• fără cereale, civilizația, așa cum o cunoaștem acum, nu ar fi existat;
• dacă toată lumea ar fi frugivoră, nu s-ar putea hrăni o populație de 7 miliarde.

---

Din punct de vedere al metabolismului celular, cerealele sunt net inferioare fructelor. În cartea mea „8 Principii Nutriționale ProMetabolism”, este explicată pe larg diferența dintre fructe și cereale în cadrul capitolelor ce discută principiile 2, 5, 6 și 7.

---

Cei care obiectează împotriva înlocuirii cerealelor cu fructele, nu-și pun mai întâi problema cum a ajuns omenirea să consume cereale. Ei probabil își imaginează ceva idilic. Undeva prin neolitic, oamenii erau încă vânători-culegători, iar unul dintre ei a descoperit o plantă de grâu, să zicem grâu emmer, pe care l-a domesticit, adică l-a modificat prin încrucișări, pentru a fi mai productiv și a nu se scutura în bătaia vântului. În scurt timp, a avut ditamai producția, astfel încât a uitat de aproape toate sursele de hrană și și-a concentrat toate resursele în cultivarea grâului. Apoi, a dat sfoară în lume și a anunțat noua descoperire. Toată lumea zis wow, și a adoptat imediat noul stil de alimentație. Ulterior, datorită surplusului de hrană, au apărut orașele, statele, imperiile și națiunile.

Din păcate, trecerea omenirii la alimentația bazată pe cereale a fost făcută forțat. În această schimbare nu au contat sănătatea și fericirea omului de rând, ci interesului statelor de a acumula mai multă putere, influență și bogăție. Oamenii nu au ales cerealele pentru că ofereau o nutriție mai bună, au fost nevoiți să le aleagă pentru că serveau mai bine birocrației statale.

Cum oamenii nu pot extrage decât 15% din nutriția cerealelor, dacă acestea nu sunt gătite, nu putem discuta despre istoria cerealelor fără să începem cu focul. Cele mai concludente dovezi despre primele utilizări ale focului sunt de acum 60 000 – 100 000 de ani. Unii cercetători împing această dată mai departe, la 200 000 sau chiar 1 500 000 de ani.

După controlarea focului, oamenii au avut un impact major asupra mediului. Omul preistoric ardea păduri întregi pentru a remodela terenul. În acest fel, erau înlesnite culesul plantelor și vânatul. Prin reorganizarea mediului, spațiul de cules și vânat era redus, populația devenea mai puțin nomadă, mai așezată.

Prin utilizarea focului, omul și-a creat un sistem digestiv extern, având posibilitatea de a predigera și premastica hrana. Astfel și-a extins considerabil plaja de alimente comestibile, iar tractul digestiv intern a devenit mai scurt decât la celelalte primate, fiind dominat de intestinul subțire, capabil să extragă nutrienți din alimente dense nutritiv și ușor de digerat. Celelalte primate au un intestin gros mai lung, capabil să adăpostească o populație numeroasă de bacterii pentru digestia prin fermentare a plantelor sălbatice fibroase și slabe caloric.

Pentru a ne face o idee despre cronologie, homo sapiens au apărut acum 200 000 de ani. Acum 60 000 de ani au ieșit din Africa. În urmă cu 10 000 de ani, homo sapiens numărau aproximativ 4 500 000 de capete. 70-80% din hrană era acoperită de plante, iar restul din vânătoare, pescuit și culegerea fructelor de mare. Tot atunci au apărut primele plante domestice: grâu, orz, mei, porumb, linte, cartofi, mazăre, iar asta doar în câteva centre din Orientul Mijlociu, sud-vestul Asiei, Munții Anzi și Etiopia. 

Deși deja fuseseră domesticite cerealele, acestea aveau încă o pondere neglijabilă în alimentația umană. Printre primele metode de agricultură a fost cea itinerantă, care presupune arderea vegetației și plantarea unor plante domestice în loc. După recoltă, procesul se putea repeta în alte zone, astfel, populația era seminomadă, nu era nevoită să stea într-un loc. Acest tip de agricultură era facil, spre deosebire de agricultura clasică, folosind plugul pentru arat, care presupune multă muncă. 

În zilele noastre, studiile asupra populațiilor de vânători-culegători arată că indivizii au o viață lejeră, că petrec doar 6 ore pe zi făcând ceea ce noi am putea numi „muncă”, iar cealaltă parte e rezervată relaxării și activităților sociale. Apare atunci întrebarea cum ar fi putut o populație de vânători-culegători să renunțe la stilul său de viață, cu activități pentru care era perfect adaptată, pentru a munci din greu și repetitiv în agricultură?

O teorie spune că presiunea creșterii populației a dus la necesitatea de a extrage mai multe calorii din același spațiu. În urmă cu 10 000 de ani, condițiile climaterice pe planetă au devenit mai bune, ceea ce a dus la creșterea populației, de aici necesitatea folosirii cerealelor într-o pondere mai mare. Presiunea însă nu era atât de mare astfel încât oamenii să pună mâna pe plug. Un alt tip facil de agricultură, după cea itinerantă, era agricultura în urma inundațiilor. 

Egiptul antic este cel mai celebru exemplu de agricultură folosind inundațiile. Nilul inunda terenurile, iar apoi când se retrăgea, lăsa în urmă un teren fertil, pe care se puteau crește ușor plante domestice, în special grâul. Tot ce au trebuit să facă egiptenii, a fost să dezvolte un sistem prin care să calculeze ciclicitatea inundațiilor.

Însă odată ce presiunea populației scădea în urma unor molime sau războaie, oamenii se întorceau la activități mai lejere, cum ar fi culesul, vânatul, sau agricultura itinerantă. Avem exemple în istoria relativ recentă. Amerindienii, după ce au fost decimați de bolile aduse de europeni, s-au întors la stilul de viață de vânător-culegător. În Europa, după epidemia de ciumă care a decimat între 30 și 60% din populație, oamenii s-au întors la forme de agricultură itinerantă.

Remarcăm că pe perioada neoliticului, omul nu a fost tentat să renunțe la activitățile de vânător-culegător și să adopte agricultura, ca principală sursă de hrană. Însă toate aceste mici schimbări au creat premisele sedentarizării. Oamenii au început să devină sedentari în sudul Mesopotamiei. Terenurile de acolo sunt acum aride, dar în perioada neoliticului ele erau inundate, iar sedentarizarea a apărut pe mici petice de pământ ridicate deasupra apelor. Era o zonă bogată pentru că se afla la confluența dintre ape dulci și ape sărate, ambele cu propriile resurse de hrană. Când apele se retrăgeau, lăsau în spate un teren fertil și furaj pentru oi. Era grădina edenului.

Orașele erau de mici dimensiuni, aproximativ 1000 de persoane. Nu existau arhitecturi monumentale, iar societatea era egalitaristă. Existența unui tărâm atât de fertil a înlesnit trecerea de la o viață nomadă de vânător-culegător la una sedentară de agricultor. Populația a crescut, facilitând apariția primelor state, pe atunci doar niște minuscule puncte pe glob. Apariția statelor nu a fost ușoară. Concentrarea unui număr atât de mare de oameni, animale domestice și cereale într-un singur loc a creat un mediu perfect pentru molime. Aproape toate bolile infecțioase sunt zoonoze, transmisibile de la animale la om și invers. Pojar, oreion, difterie, varicelă, nu existau în perioada omului vânător-culegător. Grânarele atrăgeau o serie de dăunători, vrăbii, șobolani, șoareci, muște, acarieni. Populația unui oraș-stat timpuriu era deseori decimată de boli și creștea mai mult prin capturarea populației în război, decât prin înmulțire naturală.

Folosirea cerealelor pe post de hrană presupunea o natalitate mai mare, pentru că bebelușii putea fi înțărcați mai devreme, iar laptele matern înlocuit cu terci de cereale sau lapte de animal. Acesta era un avantaj față de populația de vânători culegători, deși mortalitatea infantilă era mare.

În cărțile de istorie, statele sunt văzute ca motoarele civilizației. Cu ajutorul formațiunilor statale am reușit să ieșim din sălbăticie și să construim o lume civilizată în care trăim astăzi. Dar statele pot fi văzute doar ca o modalitate de taxare a populației. Acesta este scopul lor principal.

Un scenariu posibil de final de Neolitic:

Ai preluat puterea într-o așezare în care se practică agricultura prin urmărirea inundațiilor. Dai o lege prin care stipulezi că fiecare familie trebuie să aducă în visteria statului o anumită cantitate de cereale, iar unul dintre copii trebuie să servească în armata statului. Dai pedepse mari în caz de nesupunere. Dacă te ajută vremea, în scurt timp ai o rezervă mare de cereale și o armată. Care e următorul pas? Extinderea.

Dacă în jurul orașului tău sunt doar triburi de vânători culegători, nu poți să le ceri și lor cereale ca taxă, pentru că n-au. Și oricum triburile sunt greu de găsit, pentru că sunt nomade. Poți eventual să iei o parte din trib în sclavie și să decimezi cealaltă parte. Dar dacă ai o viziune pe termen lung, poți să le impui să cultive cereale, pentru care apoi să-i taxezi. Astfel te extinzi și creezi mai multe centre ale puterii.

Este un lucru cunoscut. Absolut orice stat timpuriu se baza pe sclavi. De exemplu, în Grecia antică, 80% din populația unui polis era acoperită de sclavi. Acești sclavi proveneau din războaie, a căror scop principal era luarea în sclavie a adversarilor. 

De ce au fost impuse cerealele?

Oamenii puterii de pe acea vreme n-aveau idee de nutriție, dacă cerealele sunt mai optime sau nu pentru dieta umană. Doar că cerealele se potriveau perfect cu cadastrul și raționalizarea.

1. Cerealele cresc deasupra solului – asta însemna că nu puteai să-ți ascunzi recolta. Oamenii puterii puteau trece oricând pe la tine și dintr-o privire știau ce cantitate de cereale are așezarea ta.
2. Se coc la o dată fixă – adică nu puteai să le lași neculese, că le pierdeai; iar puterea știa exact când e momentul să fii taxat;
3. Sunt ușor de cules și stocat – dacă te răzvrăteai și nu le culegeai tu, puterea le putea culege singură;
4. Au o mare valoare pe unitate de volum – alte alimente, cum ar fi rădăcinoasele, sunt mai ineficient de transportat și obținut un profit din ele.

O comunitate care cultiva cereale era complet la mâna puterii. Statul știa ce cantitate de cereale cultivă, știa cât din ea poate taxa. Dacă statul nu te plăcea, putea să te ardă întâi și apoi îți lua recolta, sau putea să aștepte s-o culegi și apoi te ardea. Posibilitățile erau multiple. 🙂

Dacă te pricepi puțin la economie, poți accepta cerealele ca primă formă de etalon monetar. Cerealele îndeplinesc toate criteriile unei sistem monetar:

1. durabilitate (după ce erau uscate, cerealele putea fi stocate cu anii);
   
2. divizibilitate (cerealele sunt ușor divizibile în unități mai mici);
   
3. uniformitate (dacă era folosit același soi de cereale, probabil rezultatul era uniform);
4. rezervă limitată;
5. portabilitate (pe pământ era destul de dificil să transporți cereale, dar pe ape era extrem de ieftin; de aceea statele timpurii s-au dezvoltat pe cursul râurilor și pe lângă mări și oceane, pentru a avea acces la o metodă ieftină de transport)
6. acceptabilitate (mâncarea e probabil cel mai ușor de acceptat într-un barter)

Nu degeaba în argou, mălai înseamnă bani. 🙂

Prin impunerea cultivării cerealelor într-o comunitate, statul instituia în același timp o monedă de schimb, implicit o modalitate de taxare.

În opoziție, un trib de vânători culegători nu putea fi taxat, pentru că nu aveau depozite de hrană, iar alimentele pe care le culegeau sau vânau erau greu de procurat. Chiar dacă practica agricultura, era dificil de taxat, dacă nu creștea cereale. Nu există civilizații bazate pe cartofi, linte sau năut. Nu se potrivesc cu obiectivele unui stat.

De exemplu cassava, o rădăcină asemănătoare cu cartoful, nu ar fi putut să fie aleasă de stat ca aliment de bază din următoarele motive:

1. crește sub pământ – e dificil de stabilit și evaluat cantitatea cultivată;
2. după ce se coace, poate rămâne în pământ încă doi ani și e în continuare bună de mâncat – țăranul nu era nevoit să o culeagă la o dată fixă;
3. dacă țăranul nu coopera, statul trebuia să scoată rădăcinile una câte una din pământ;
4. avea o valoare mică și o greutate mare – deci nu era eficientă, iar transportul era scump.

Pentru nevoile unui stat, cereala perfectă este orezul obținut prin irigații, iar rădăcinoasele sunt cele mai puțin eficiente. De aceea, orezul a permis crearea unor populații enorme și obediente. Un stat puternic este posibil doar acolo unde populația e dependentă de un număr mic de resurse de hrană, de obicei de un tip de cereală și câteva animale domestice. Interesul statului a fost întotdeauna să restrângă posibilitățile de hrană ale populației taxate.

Odată ce s-a creat o populație consistentă sedentară și cultivatoare de cereale, luptele s-au dus pentru controlarea ei. Orice nobil aventurier, cu o armată în spate, putea să facă expediții de ani de zile, știind că în zonele prin care trece există populații sedentare, cu rezerve de cereale.Problemele apăreau atunci când trecea prin zone necivilizate, în care erau doar triburi de vânători-culegători.

Nutriția cerealelor

Așadar, oamenii au acceptat cerealele ca hrană de bază nu din proprie inițiativă, ci pentru că li s-a impus, dar cu toate acestea, iată-ne în prezent, cu 50% din alimentație bazată pe trei monoculturi mari: grâu, orez, porumb. Care-i problema? Nu au cerealele un avantaj major asupra fructelor sau rădăcinoaselor? Nu sunt ele mai eficiente, mai ușor de stocat, cu o viață mai lungă?

Pentru că sistemul digestiv uman nu poate extrage decât 15% din nutriția cerealelor nepreparate la foc, cerealele au intrat în alimentația umană doar după ce omul a fost capabil să stăpânească focul. Pe scara evoluției, asta înseamnă foarte recent. Profilul nutrițional al cerealelor nu se potrivește cu nevoile oamenilor, obișnuiți să-și obțină caloriile din altfel de surse.

Atunci când consumă pâine pentru acoperirea necesarului caloric, oamenii nu-și ating necesarul zilnic de vitamina C (0%), vitamina A (0%),  vitamina K (1%), potasiu (20%), zinc (50%). Pe când, aceleași calorii acoperite de fructe (de exemplu pepene galben) ating cifre astronomice la micro-nutrienți: vitamina C (2447%), vitamina A (6764%), vitamina K (125%), potasiu (341%), zinc (98%).

Diferențe apar la nivelul macro-nutrienților. Toate celulele umane se hrănesc cu carbohidrați simpli, prezenți în fructe. Corpului îi e ușor să proceseze carbohidrați simpli și să-i trimită către celule. Carbohidrații din cereale sunt complecși, iar corpul trebuie să-i proceseze pentru a-i transforma în carbohidrați simpli. Carbohidrații complecși din cereale au fost lăudați pentru că se digeră mai greu, dar de ce ai consuma ceva ce se digeră greu? Dacă scopul principal al alimentației este de a hrăni celulele cu carbohidrați simpli, de ce nu ai consuma fructe, ce conțin în principal carbohidrați simpli?

Omul are nevoie de apă, iar cerealele conțin foarte puțină apă (aproximativ 10%). Apa trebuie adăugată la gătire astfel încât să obții un produs cu mai multă apă. Orezul gătit conține 70% apă. Fructele conțin apă (80-90%) în starea lor naturală. Iar apa lor este de cea mai bună calitate, trecută prin filtrul lung și complex al pomului din care provin. Fără să fie gătite, cerealele n-au niciun gust. E nevoie de multe condimente pentru a face din ele un produs gustos. Cel mai obișnuit condiment este sarea. Pâinea sau mămăliga fără multă sare n-ar atrage pe nimeni.

Grăsimea intensifică senzația gustativă, pentru că sucul din alimentele masticate rămâne mai mult timp pe limbă. Grăsimea adăugată într-o mâncare de cereale este ceva obișnuit, dacă nu obligatoriu (orez cu lapte, mămăligă cu brânză și smântână, pâine cu unt, margarină, unt de arahide, avocado). Grăsimea este prezentă acum în mod implicit în aproape orice produs de panificație. Chiar dacă alimentele pe bază de cereale sunt numite generic „carbohidrați”, ele au în componența lor o cantitate apreciabilă de grăsime ce sfârșește invariabil prin a fi depusă pe corp, având în vedere lipsa de activitate fizică obișnuită în timpurile moderne.

Dacă nu sunt atent preparate pentru consum, cerealele au compuși dăunători ce pot sabota funcționarea organismului. Acidul fitic, prezent în leguminoase, cereale, nuci și semințe, se leagă de unele minerale, în special calciu, împiedicând absorbția acestora. Deficiența de calciu este o problemă des întâlnită pe dieta standard, chiar dacă se consumă alimente concentrate în calciu, produse lactate. 

În funcționarea sa obișnuită, corpul produce reziduuri acide. Pe alimentația ancestrală, aciditatea obișnuită a corpului era compensată de alimente ale căror reziduuri în urma digestiei erau potențial alcaline. Indicele PRAL este cel care măsoară acest aspect. Fructele și verdețurile au un scor PRAL între -1 și -14. Minus înseamnă alcalin. La polul opus, cerealele au un PRAL acid: pâine albă +6, fulgi de porumb +3,3 , orez alb +5,9.

Glutenul, proteina din grâu poate produce în intestinul subțire o reacție imună. În timp această reacție devine autoimună și deteriorează intestinul subțire, implicit funcționalitatea acestuia. Asta duce la o absorbție slabă a nutrienților, diaree, oboseală, balonări, anemie și apoi alte complicații. S-au descoperit legături între gluten și pacienți cu schizofrenie. Unele studii arată că simptomele asociate schizofreniei au scăzut la minim atunci când glutenul a fost eliminat din alimentație.

Puțină lume e capabilă să renunțe ușor la produsele din grâu. Puțini pot rezista în fața unor produse calde de panificație, deși termenul „pâine proaspătă” este incorect. Grâul a fost cules cu aproape un an în urmă, apoi a fost transformat în făină, ulterior a fost transformat în aluat, apoi înghețat și transportat la sute de kilometri distanță. Aluatul a fost introdus în cuptor și doar acel aspect este proaspăt în pâine.

Opioidele sunt un motiv important pentru care omenii renunță greu la grâu. Atunci când glutenul este descompus, produce peptide (trepte intermediare în sinteza proteinei complete). Peptidele pot activa receptori opioizi din creier. S-a demonstrat prin experimente in vitro. Cum glutenul poate produce creșterea permeabilității intestinului (leaky gut), exorfinele (peptide ce nu sunt transformate de organism) pot ajunge în fluxul sanguin și de acolo la creier. Produsele de panificație pot avea un efect similar opiului, producând obișnuitele schimbări bruște de dispoziție la persoanele dependente. 

O dietă bazată pe cereale hrănește corpul cu calorii, dar îl sabotează în aproape toate celelalte aspecte ale digestiei.

Renunțarea la cereale?

Știu, decizia de a renunța la cereale este foarte complicată în actuala situație. Cerealele sunt văzute în societatea noastră ca alimentul cel mai important cu legături adânci în obiceiuri, povești, legende, religie. Fiecare are alimente preferate care conțin cereale, alimente care oferă nu doar potolirea foamei, dar și un confort emoțional, legate de diverse amintiri.

Eu am renunțat din întâmplare în 2011, atunci când am devenit raw vegan. Cum cerealele trebuie să fie gătite, au ieșit implicit din alimentația mea. Privind retrospectiv, renunțarea la cereale (mai precis făină de grâu în cazul meu)  a fost cea mai benefică dintre schimbări, explicată apoi pe larg la principiul doi din carte.

Acum, dieta mea nu mai este atât de strictă ca la început, adică în alimentația mea intră ocazional produse din cereale, doar că atunci simt imediat diferența și faptul că organismul meu nu mai funcționează atât de optim ca în zilele cu fructe.

Un alt aspect dificil în renunțarea la cereale este factorul financiar. Produsele bazate pe cereale sunt atât de ieftine, încât tentația e mare să rezolvi foamea mai ieftin, iar alții poate chiar nu-și permit alimente mai scumpe.

În acest articol încerc să explic că fructele sunt benefice pentru organism, iar cerealele nu sunt. Dacă luăm în calcul doar aspectul nutrițional, ar trebui să alegem oricând fructe în detrimentul cerealelor. O variantă intermediară ar fi rădăcinoasele (cartofi). Mai bune decât cerealele, dar mai slabe decât fructele.

Articolul nu încearcă să răspundă la întrebarea: „ce s-ar întâmpla dacă nimeni n-ar mai mânca cereale și toți ar mânca fructe”? Această situație încă nu e posibilă. Trăim într-un sistem construit de la bun început pe cereale, pe ideea de a hrăni ieftin și precar o populație cât mai numeroasă, astfel încât să fie copleșite numeric statele adversare. 

Însă, dacă facem o comparație rapidă între grâu și măr. Din cultura de grâu se pot scoate 1083 de calorii /  metru pătrat, iar din mere se pot scoate 3400 de calorii / metru pătrat. Orice cultură de pomi fructiferi e tridimensională, cu pomii crescând în înălțime, pe când o cultură de grâu e bidimensională, cu o înălțime standard a plantei. Creșterea pomilor fructiferi este o investiție pe termen lung. Plantează un pom fructifer și vei avea fructe pentru câteva generații. Plantează grâu și vei avea o singură recoltă, dacă totul merge bine.

Renunțarea la cereale ar putea însemna începutul unei revoluții. Cerealele nu stau doar la baza piramidei nutriționale, dar sunt și baza tuturor statelor. Statele de acum sunt urmașele primelor state. Au același mod de funcționare, deși situația a devenit mai complexă. Oamenii au trăit fără probleme sute de mii de ani fără statele să existe, fără ca o putere să-i taxeze și să le impună un anumit mod de comportament. De ce libertatea omului de rând să fie în continuare confiscată de un pol restrâns de putere?

Statele înseamnă ierarhizare socială, taxe, regi, biserică, războaie pe scară largă, civilizație (autointitulată), agricultură cu irigații și plug. Statele se bazează pe concentrații mari de populație, pe transport pe apă și pe teren plat.

Stilul de viață din afara civilizației e caracterizat prin agricultură itinerantă, lipsa organizațiilor statale, sau eventual state efemere ce nu depășesc viața fondatorului sau a fiului acestuia, structură socială egalitaristă, diversitate culturală și lingvistică și lipsa taxelor.  Tot ce e în afara civilizației e numit barbar. Barbarii prosperă în terenuri dificile, dealuri, munți, mlaștini, locuri în care statul poate ajunge cu greu.

Încă de la apariția primelor state au fost populații care au fugit de putere, căutând locuri în care nu putea fi ajunși de armatele statelor și de autoritățile fiscale. Chiar în secolul XX încă existau multe zone pe glob în care statele nu aveau nicio putere. După al doilea război mondial existența unor populații în afara administrației statelor e din ce în ce mai dificilă, din cauza comunicațiilor facile, a influenței culturale și a resurselor strategice pe care „barbarii” stau. 

Bibliografie:
James C. Scott – Against the Grain
Douglas N. Graham – Grain Damage

---