Dieta Sclavilor

Dr. Greger, de la NutritionFacts.org, a lansat de curând un clip despre dieta gladiatorilor și despre cum se descurcă atleții vegetarieni în comparație cu cei de pe dieta standard. Greger citează un studiu care analizează izotopi și oligoelemente din scheletele gladiatorilor, pentru a afla date despre dieta lor. În primul minut din clip, Greger ajunge la concluzia că dieta gladiatorilor era aproape vegană și cea a legionarilor vegetariană, iar dacă cei mai tari luptători ai antichității erau vegetarieni, asta ar trebui să ne spună câte ceva despre nutriția optimă a unui atlet de elită.

Asta da eficiență. În doar un minut, Greger oferă veganului prea ocupat pentru citit studii, informații bine structurate și împachetate, pentru ca acesta să-și justifice propriile alegeri alimentare. Aceleași informații pot servi drept muniție, în caz că apare o divergență cu vreun om rău, consumator de produse animale. „Știai că gladiatorii, super atleții Romei antice, erau vegani?”

Întâmplarea face că informațiile nu sunt noi pentru mine. Cum sunt pasionat de istorie și de nutriție în același timp, am fost în particular interesat de dieta diferitelor civilizații din antichitate. Încerc prin acest articol să ofer o interpretare alternativă a datelor. De prea multe ori, veganii au tendința să înghită pe nemestecate o grămadă de informații bombastice despre dieta lor, fără a le trece printr-un filtru rațional.

Gladiatorii aveau o dietă bazată pe orz, fasole, ovăz, scrum și fructe uscate. Consumau orz sau ovăz pentru carbohidrați și fasole sau alte leguminoase pentru proteină, din care se făcea un terci. Scrumul plantelor arse era amestecat cu apă și oțet. Rezulta un fel de băutură de recuperare, un precursor al băuturilor proteice de astăzi. Scrumul adăuga un surplus de calciu, pentru reconstrucția oaselor.

Dar concluziile oamenilor de știință nu sunt atât de clare și în alb/negru. Carbonul din oase ne arată ce fel de plante consumau, iar azotul ne arată ce fel de proteine consumau. Carbonul arată un consum mare de orz și grâu. Iar azotul arată o plajă largă de proteine, de la leguminoase la carne. Dietele erau diferite de la o zonă la alta. Unii consumau o dietă mai aproape de cea vegetariană, alții consumau mai multă carne. Raportul Stronțiu/Calciu arată că gladiatorii își obțineau calciul din alte surse, în comparație cu contemporanii lor. Autorii studiului presupun că și-l obțineau din băutura de recuperare, formată din scrumul de la plop. Dar cum sursa nu apare clar în izotopi, autorii studiului admit că poate exista o sursă mai obișnuită de calciu, cum ar fi lactatele. 

În mormântul gladiatorilor a fost găsită o singură femeie. Analiza oaselor ei arată un consum mare de mei. Asta arăta că nu era localnică, deoarece folosea o altă cereală decât cea pe care o foloseau localnicii. Dar cercetătorii continuă cu următoarea afirmație: raportul carbonului arată că ea consuma mult mei sau animale furajate cu mei. LOL. Cu alte cuvinte, raportul carbonului din oasele gladiatorilor ar putea arăta că luptătorii consumau ori direct orzul, ori animale care erau hrănite cu orz. Ceva mă face să cred că pentru un vegan, nu e chiar același lucru 🙂

Dar să presupunem că în unele școli, gladiatorii erau hrăniți cu dietă „spartană”, neatrăgătoare ca gust, fără produse animale. Ce ne spune asta? În primul rând ar trebui să ne spună că stăpânul era cam zgârcit. Nu dorea să consume hrană scumpă (carne, fructe proaspete, lactate, ulei de măsline) pe niște sclavi cu o speranță de viață foarte limitată. Deși aveau un statut ambiguu de vedetă și în același timp bandit, gladiatorii erau în cele din urmă niște sclavi. Foarte puțini intrau voluntar în lupte. Cei mai mulți erau sclavi capturați în război, antrenați și puși să lupte cu promisiunea obținerii libertății.

Un gladiator lupta în aproximativ 3 spectacole mari pe an și cei mai mulți mureau la prima luptă. Foarte puțini reușeau să supraviețuiască mai mult de 10 concursuri. Marcus Junkelmann spune că cei mai mulți dintre gladiatori mureau la o vârstă cuprinsă între 18 și 25 de ani. George Ville a calculat că atunci când intrai în arenă, șansele să mori erau de 19%. Asta înseamnă că atunci când cumpăra un nou sclav luptător, șeful școlii putea să se aștepte ca el să moară în primul an, sau dacă era talentat și puternic, să reziste eventual câțiva ani. Dieta era concepută astfel încât luptătorul să aibă energie suficientă pentru a lupta, sănătatea pe termen lung fiind ignorată total.

Aelius Galenus, un mare doctor, chirurg și filosof grec al vremii, și-a făcut o parte din practică la școala de gladiatori din Pergamum. Galen a criticat antrenamentul și dieta gladiatorilor, afirmând că nu le oferă o perspectivă optimistă pe termen lung. Dar tocmai asta era ideea. Gladiatorul nu era o investiție pe termen lung, ci doar pe câțiva ani.

Gladiatorii proveneau în special din prizonierii de război, deci din popoarele barbare cu care Imperiul Roman se lupta. Acești oameni aveau o dietă standard pentru acea vreme, bogată în produse animale. Pe acea dietă își construiau corpurile. Consumul mare de produse animale era văzut atunci ca o barbarie de romani. Faptul că armata romană se baza pe cereale era un semn al civilizației. Prizonierii de război deveniți gladiatori, aveau probabil un fizic impresionant, tocmai de aceea erau aleși pentru astfel de activități. Soarta majorității gladiatorilor era clară. Urmau să moară în arenă în următorii 2-3 ani. Dacă erau oameni liberi, probabil ar fi optat pentru alte alimente, menite să le regenereze corpurile și să-i mențină în formă bună pe mai mult timp.

Dar ce consumau atleții liberi în antichitate? Sunt bine documentate dietele atleților greci din perioada olimpiadelor. Spre deosebire de gladiatori, atleții greci erau oameni liberi, nu sclavi. Atlet în limba greacă însemna „concurent pentru un premiu”. Atleții de pe acele vremuri călătoreau frecvent într-un fel de circuit de concursuri și erau practic sponsorizați. Deși premiile de la olimpiade nu erau consistente, acasă, în polisul în care locuiau, existența unui olimpic victorios era răsplătită cum se cuvinte. Atleții aveau scutiri de taxe, mâncare gratuită în cluburi, statui, locuri speciale la anumite evenimente. Unele avantaje erau obținute direct de la stat, altele erau obținute de la oameni bogați, dornici să aibă în anturajul lor o personalitate.

Lesne de înțeles, interesul atleților pentru un anumit tip de antrenament și o dietă minune care să-i ajute să învingă era major. Nu doar că nu erau hrăniți cu alimente ieftine, dar erau în căutarea celor mai noi diete, care să le asigure un plus în concurs. Într-o primă fază, se credea că dieta atleților nu trebuie să fie diferită de cea a unui grec obișnuit. Așa că atleții consumau pâine, brânză, măsline, ulei de măsline, fructe și prăjiturele cu miere. În 668 îen, Charmis din Sparta a câștigat o cursă de alergare, afirmând că a consumat doar smochine. Nebunia cu carbohidrații simpli a durat vreo 200 de ani, până când Dromeus din Stymphalos a câștigat o cursă de alergare pe o dietă exclusiv carnivoră în 480 îen. De atunci, ideea alimentației bogate în proteine a devenit la modă printre atleți, în combinație cu un antrenament mai dur. Asta a cauzat o schimbare majoră în masa musculară a atleților și creșterea necesarului de somn și odihnă. Antrenamentul, mâncatul și odihna au devenit atât de extinse, încât atleții nu mai aveau timp să se ocupe de alte activități. Așa au apărut primii atleți profesioniști.

Amănunte fabuloase circulă sub formă de anecdote despre Millo din Croton, un luptător cu multe victorii la activ. Dieta lui zilnică era acoperită de 9kg de carne, 9kg de pâine și 10 litri de vin. Pare mai degrabă o dietă săptămânală. Se spune că după o victorie, a cărat în spate un taur de 4 ani, după care l-a tăiat și l-a mâncat integral în fața spectatorilor în delir. Millo explică în ce fel a ajuns atât de puternic, încât să care taurul în spinare. S-a antrenat progresiv, de când taurul era pui. L-a cărat în spinare în fiecare zi, greutatea crescând progresiv prin creșterea naturală a animalului.

Diogenes Laertius spune că atletul Eurymenes din Samos consuma o dietă bazată pe carne, așa cum i-a recomandat antrenorul său: Pitagora din Croton. Iată că Pitagora, despre care se spune că a promovat vegetarianismul pentru discipolii săi, avea o altă părere despre dieta optimă a unui atlet. 

Așadar, dieta atleților greci antici nu era vegană, era eventual vegetariană, o sursă importantă de proteine fiind brânză. Începând cu al V-lea îen, atleții au devenit focalizați pe proteina animală.

Revenind în timpul zilelor noastre. Veganii trebuie să fie extrem de atenți și circumspecți atunci când văd liste cu sportivi vegani de elită. Pentru că veganismul se apropie mai mult de o religie decât de o știință, veganii au tendința să accepte foarte rapid informații, atunci când se potrivesc cu principiile morale autoimpuse.

Iată un exemplu. Caut pe Google „vegan pro athletes” și primul rezultat e următorul articol. Acolo apare o listă cu atleți vegani printre care Serena Williams, Venus Williams, Scott Jurek. Îmi atrage atenția un fotbalist de care am auzit: Jermain Defoe. Joacă în Premier League și are 57 de selecții în echipa Angliei. Deci joacă fotbal la un nivel foarte înalt. Așa că încep să caut informații suplimentare despre dieta lui. Bun, e vegan, dar ce mănâncă mai exact și de când.

Găsesc un articol care se numește „Jermain Defoe pe dieta sa virtual vegană”. Hm, virtual? Cum adică virtual? Articolul este din ianuarie 2018, deci relativ nou. În el, Jermain spune. „Am făcut schimbări în dieta mea sezonul trecut și m-am simțit imediat mai bine”. O primă informație importantă din această afirmație este: Defoe are cel mult un an pe dieta vegană. „De când e pe dieta vegană?” este o întrebare pe care oricine trebuie să o pună, atunci când află că un anume atlet este vegan.

Defoe are 36 de ani, deci schimbarea s-a produs la 35. Pentru un fotbalist, asta înseamnă sfârșitul carierei. Tot palmaresul cu care se laudă articolul despre cariera lui Defoe a fost realizat înainte de trecerea la veganism. Din articol aflăm că Defoe nu e în totalitate vegan. El consumă pește de câteva ori pe săptămână. Din experiența proprie, dacă te numești vegan și apoi menționezi că ai început să mănânci câțiva pești pe săptămână, ai toate șansele să fii ciuruit pe grupurile vegane. LOL

Defoe continuă „aș spune că 4 zile pe săptămână consum o dietă în totalitate vegană”. Cu toate acestea, Jermain Defoe apare ca exemplu vegan în primul articol despre atleții vegani găsit pe Google. Tot în același articol, apare un atlet pe care l-am urmărit într-o vreme: Timothy Shieff, alergător acrobat (parkour). Omul a avut o dietă raw vegană și pentru că sportul pe care-l practică presupune un impact major, și-a distrus corpul. Pentru a și-l reface, nu a apelat la o alimentație bogată în proteine, ci a crezut că se poate reface prin post cu apă și uscat, plus consumul urinei proprii. A ajuns într-o stare atât de precară încât a început să consume produse animale pentru a se salva: „am fost la magazin, mi-am luat niște somon sălbatic și ouă ecologice, după care am început să mă simt mai bine”.

Evident, autorul articolului despre atleții vegani nu e la curent cu noile informații, iar Timothy este în continuare în articol, ca exemplu vegan.

Atunci când ne trec pe la urechi sau prin fața ochilor informații despre atleți vegani, trebuie să ne punem următoarele întrebări:

1.  În ce proporție e vegan? Se pare că „aproape vegan” și „exclusiv vegan” sunt interschimbabile pentru multe persoane. Pentru Greger, faptul că gladiatorii sau legionarii erau aproape vegani, se poate rotunji fără probleme la „erau vegani”. Pentru autorul articolului despre atleții vegani, faptul că Defoe consumă pește cel puțin de 3 ori pe săptămână nu e suficient pentru a nu fi inclus într-o listă a veganilor.
2. De când e vegan? Adevăratele probleme în veganism, cele cu oasele, cu sistemul imunitar, cu dinții, cu pielea, încep după aproximativ 3 ani. Unii pot rezista mai mult, alții mai puțin. Depinde de construcția fiecăruia, de tipul de activitate sau de capacitatea de adaptare. Astfel, un vegan care are doar un an pe dietă, nu poate fi dat ca exemplu. În anul de miere vegan, totul e perfect de obicei. Ai energie, ficatul are timp să curețe mizeria alimentelor procesate. 
3. Și-a construit corpul pe veganism? Corpurile gladiatorilor nu au fost construite pe dieta de la școală. Corpul de fotbalist al lui Defoe nu a fost construit pe dieta vegană adoptată la 35 de ani. Da, pe termen scurt, adoptarea unei diete vegane te poate ajuta la obținerea unor rezultate bune, dar obții acele rezultate în detrimentul refacerii pe termen lung a corpului. Gladiatorii nu aveau nevoie de refacere pe termen lung, pentru că oricum mureau în scurt timp. Defoe este aproape de retragere. În acest sezon a jucat doar 4 meciuri din cele 17 ale echipei sale și nu a înscris niciun gol. Probabil nu va apuca să observe o înrăutățire a performanțelor fizice, după schimbarea alimentară.
4. E încă vegan? Timothy Shieff nu mai e vegan, dar apare pe lista atleților vegani. Cei care scriu articole și oferă aceste informații nu au timp să verifice dacă a apărut vreo schimbare ce necesită corecturi în articolele vechi. Un studiu efectuat de Humane Research Council arată că 70% dintre vegani reintroduc carnea în alimentație. 
5. Informația e credibilă? În cazul gladiatorilor, analiza carbonului arată că ei consumau fie orz, fie animale care erau hrănite cu orz, deci adevărul e că știința încă nu e atât de avansată încât să ofere date clare despre o alimentație, analizând schelete vechi de 2 mii de ani. În cazul atleților actuali, putem să-i credem pe cuvânt că sunt vegani 100%? Atunci când sunt bani mulți în joc și trebuie să fii apt 100% la fiecare eveniment, îmi vine greu să cred că un atlet se va atașa de niște principii morale, în loc să apeleze la alimente despre care știe sigur că au funcționat în trecut. Să nu uităm că aproape toți atleții în sport apelează la medicamente pentru îmbunătățirea performanțelor fie că sunt legale sau ilegale.

Dintre toate triburile de vânători culegători care încă mai există, niciunul nu are o dietă vegană, deși paritatea dintre alimentele animale și cele vegetale variază de la unul la o zonă la alta. Cu cât te îndrepți spre tropice, cu atât cantitatea de carbohidrați crește în alimentație, dar nu depășește 40%, restul fiind acoperit de grăsimi saturate și proteine. Vânător-culegătorii găseau foarte importante alimentele de origine animală și făceau tot posibilul să le obțină, indiferent de zona în care trăiau.

Ideile despre o dietă vegană sau vegetariană au apărut odată cu civilizația, în mințile unor filosofi sau factori religioși. De-a lungul istoriei, dieta vegană a fost impusă fie sclavilor, pentru că nu meritau să-ți strici mâncarea bună pe ei, fie călugărilor și adepților cultelor religioase, pentru a-i face obedienți și servili.