Se întâmpla în aprilie 2012, în jurul Paștelui. Aveam deja câteva luni de antrenament pentru semi-maraton. De câteva săptămâni îmi luasem bicicletă (de șosea) pentru a continua să mă antrenez atunci când doream să-mi odihnesc tendoanele. După doar câțiva kilometri parcurși cu bicicleta și câteva ore de spinning, m-am hotărât să fac un drum pentru care nu eram nici pe departe pregătit: București-Brașov 168km (1200m diferență de nivel).
De când eram vegan, raționamentul alor mei era că dacă tot nu mănânci mâncare gătită, carne, lactate și ouă, măcar să mănânci mult. Așa că atunci când treceam pe la ei de sărbători, găseam cantități imense de fructe, legume, nuci și semințe, pe care mi-ar fi plăcut să le consum, dar nu aveau unde să intre. Așa că mi-a venit o idee năstrușnică. Hai să fac un drum la Brașov cu bicicleta, ard o tonă de calorii și așa voi putea mânca tot ce doresc, urmând să mai ard și alte calorii la întoarcere. În același timp îmi dezvoltam capacitatea aerobică.
Am pornit într-o sâmbătă la 6 dimineața, nu înainte de a-mi lua micul dejun (10 banane și 500g curmale). Am avut un sentiment aparte atunci când am ieșit din oraș, pe DN1. Este extraordinar să simți că te poți baza pe propriile forțe pentru a ajunge undeva și nu pe un motor. Prima parte a drumului, până la Ploiești, a fost lejeră. Greșeala pe care am făcut-o a fost că am mers cu un angrenaj prea mare și o cadență mică. Asta urma să aibă repercusiuni mai târziu.
Am văzut pe drum chestii pe care nu le văzusem niciodată, deși e un drum pe care l-am făcut de un milion de ori cu mașina. Când mergi cu o viteză mai mică, percepția se schimbă. La Ploiești m-am oprit în parc și am mai mâncat 500g curmale, singurele alimente pe care le aveam pe drum. După Ploiești, am început deja să simt mici probleme în corp, în special în genunchi și șolduri. Era frustrant, pentru că din punct de vedere aerobic, aveam resurse să merg mult mai repede. Pe drumul de la Ploiești la Comarnic am avut noroc cu vântul de spate.
La Comarnic m-am oprit pentru a-mi cumpăra apă, iar când m-am pus din nou pe bicicletă, mi-am dat seama că mă durea atât de tare genunchiul stâng, încât abia am putut pleca de pe loc. Mușchiul care vine pe lateralul piciorului, banda iliotibială era crispată și din asta a rezultat durerea de genunchi. Primii metri după ce am pornit din nou la drum au fost foarte grei, dar odată ce s-a încălzit zona, durerea a devenit mai suportabilă. Urma cea mai dificilă urcare de pe traseu, la Posada. Am urcat-o ca melcul.
Rezervele de glicogen erau pe sfârșite și din cauza asta eram foarte irascibil. Mă enerva orice, în special câinii care mă fugăreau. Mă descărcam țipând la ei, iar dacă nu mă lăsau în pace, chiar mă opream, mă dădeam jos de pe bicicletă și mă îndreptam spre ei. Număram kilometri până la Predeal, de unde începea coborârea. De la Predeal, totul a fost mai lejer și am ajuns repede acasă. La Brașov, am avut noroc cu un prieten care tocmai făcuse niște cursuri de masaj. Chiar aveam nevoie de un masaj, după acel drum. Cu tot cu opriri, drumul a durat 10 ore.
După o realimentare serioasă de Paște, am făcut drumul de întoarcere. Am crezut că o să fie mai ușor, pentru că era la vale. Greșit! A fost mult mai greu din cauza vremii. M-a plouat tot drumul, o ploaie rece de primăvară timpurie. Vântul mi-a bătut în față tot timpul și mi-am dat seama că la o pantă constantă de 2%, contează mai mult direcția vântului decât dacă urci sau cobori.
După ce am urcat Predealul, 400m diferență de nivel, m-am oprit în gară să mă schimb. Eram deja complet ud, vremea era rece la 1000m altitudine și urma o coborâre. Chiar dacă m-am schimbat, în câteva minute eram deja ud la loc. A fost neplăcut pe coborâr, pe frig și chiar mă gândeam că dacă nu fac pneumonie sau altceva, chiar am corpul tare.
De la Comarnic, când am ieșit în câmp deschis, vântul mi-a bătut fix în față. Bătea atât de puternic încât credeam că nu merge ceva la bicicletă. Dacă nu pedalam, aproape că mă opream în loc. La Ploiești a răsărit soarele și asta mi-a mai ridicat moralul, dar drumul dintre Ploiești și București avea să fie și mai greu. Era aglomerat și mașinile mă claxonau într-una, pantalonii erau uzi și mi-au ars pielea, nu mai puteam să stau în șa, pedalam doar în picioare. Totul s-a terminat apocaliptic, cu o furtună chiar când am ajuns în București.
Concluzii
- stilul meu alimentar funcționează bine: dacă am rezistat la un efort atât de mare și nu m-am îmbolnăvit după ce am stat 10 ore în ploaie, frig și vânt, înseamnă că organismul meu e beton.
- aerobic și mental eram pregătit pentru un drum atât de lung, dar câteva părți ale corpului nu erau în aceeași formă. Dacă ai verigi slabe, drumul devine un chin de la un punct;
- DN1 e foarte periculos pentru bicicliști. E aglomerat și mașinile gonesc cu viteză mare. În special cei care depășesc pe banda 1 cu 130-150km, trecând la câțiva centimetri de bicicleta ta, sunt foarte periculoși. O mișcare greșită, prin care te duci puțin la stânga, îți poate fi fatală;
Detalii tehnice pe Strava
București – Brașov
Brașov – București
Cat de multa dreptate ai legat de anumite parti ale corpului care nu tin pasul … eu simt asta la alergat, dupa 20 km parca am 2 corpuri, partea de sus pana in bazin care poate trage armonios si partea inferioara care incepe sa scartaie (in special bazin si genunchi).
Ai putea sa ma ajuti cu ceva sfaturi legat de cum as putea sa dau mai multa forta/rezistenta in bazin/picioare inainte de a incepe alergarea sau la modul general. Merci.
Probabil mușchii care sunt responsabili cu aducerea piciorului înapoi pe pământ sunt mai slab dezvoltați. Acum depinde și de forma în care alergi.
Ai putea încerca niște exerciții de fandare, genoflexiuni și ridicări de picioare, stând întins.
Felicitari pentru aceasta tura, pentru ambitia si vointa pe care le-ai tinut ascutite permanent in minte.
O asa tura dusa in chin spre final, intareste in mod special mental, apoi fizic. O numesc autodepasire, si, asa cum stii, face parte din rezervele nebanuite de energie si capacitati umane la care se ajunge, de obicei, in momente critice. Dar, cu toate ca tu puteai foarte bine sa te opresti in Ploiesti si sa pornesti a doua zi sau sa iei un taxi combi, ai preferat sa te autodepasesti si sa iti demonstrezi singur (fara sa ai coleg de tura sau experienta suficienta – vezi cadenta nepotrivita sau lipsa oglinzii) capacitatile tale.
Ti-o spune un amator al ciclismului (inclusiv montan) care intelege perfect momentele de tensiune, stres si frustrare create de asa-zisii colegi de trafic care goneau pe langa tine. Ca si tine, si eu sunt sofer. Amandurora ne este mai usor sa intelegem atat masina din postura de biciclist, cat si bicicleta din postura de sofer.
Dar cum ramane cu ciclistii nesoferi si cu soferii nebiciclisti? Ciclistul nesofer nu stie ce simte un conducator auto responsabil cand se trezeste in fata cu o bicicleta, iar soferul nebiciclist nu stie ce simte un ciclist cand este depasit de o masina la o distanta de 10-20 cm de bicicleta.
Intr-o tura ca asta este obligatoriu ca ciclistul sa aiba permis de conducere, in acest fel sa stie mai bine cum sa se fereasca de anumite autovehicule, sa cunoasca conduita in trafic, regulile, orientarea etc.
In imagine observ ca nu ai avut oglinda pe partea stanga a ghidonului, fapt pentru care tura ta a fost de-a dreptul periculoasa – cu vantul in urechi nu te mai poti orienta pe marginea soselei corect, nu stii exact cand iti poti modifica directia, pentru ca nu mai stii cand vine camionul sau autoturismul din spate. In tara asta ciclistul are mereu obstacole in fata pe care trebuie sa le ocoleasca, deci trebuie sa stie permanent ce vine din spate.
Eu mi-am montat oglinda pe bicicleta dupa vreo 3000 de km si am regretat naivitatea mea de atunci. N-am avut accident cu bicicleta, dar abia cand mi-am pus oglinda mi-am dat seama ca am mers 3000 de km precum o masina fara nici un fel de oglinda – este acelasi lucru.
Un alt aspect este ca o buna parte din ciclisti (daca nu, majoritatea) au o problema cu semnalizarea prin ridicarea bratului inainte de schimbarea directiei de mers. Dupa parerea mea, oglinda pe ghidon si semnalizarea prin ridicarea bratelor sunt principalele lipsuri in lumea ciclistilor din Romania.
Riscurile imense intr-o astfel de tura au fost tinute in frau datorita experientei tale ca sofer in primul rand, prin anticipare, si abia apoi ca experienta de ciclist.
Imi place foarte mult coerenta ta in exprimare, limbajul curat, atat linistea cu care se aseaza cuvintele si frazele, cat si ideile si modul de gandire.
Ma bucur sa admir, sa vad si sa am posibilitatea sa ma adresez unuia dintre putinii oameni deosebiti care mai exista in tara asta.
Mulțumesc mult pentru aprecieri și pentru că mă urmărești. Ai mare dreptate cu oglinda. În această tură, ca de altfel în multe din experiențele pe care le-am făcut în ultimul timp am plecat semi-pregătit. Nu aveam echipament special, bicicleta era cam veche, aveam o cameră de schimb, dar nu mai schimbasem niciodată. Dar cred că dacă aș aștepta în fiecare moment în care plec la un drum să fie totul perfect, nu aș mai pleca 🙂
Este foarte periculos la noi pe șosele, mai ales pentru că cei mai mulți dintre șoferi nu sunt educați în a-i proteja pe cei de pe două roți. Pentru ei șoseaua e pentru mașini și gata. Să fie atenți la biciclete i-ar încetini și nu vor asta. Din cauza asta nici nu mai am bicicletă. În ultimul timp am rămas doar cu alergatul. Ciclismul mi se pare prea periculos în țara asta. Poate în viitor îmi voi lua din nou bicicletă, și eu sunt mare amator de ciclism profesionist pe șosea.
La capitolul oglindă, mi se pare foarte elegantă aceea care se montează în capătul ghidonului, în loc de „capacul” de la capăt.
Avantajul ciclismului este ca il poti practica foarte bine si la 60 de ani (inclusiv pe munte), varsta la care este mai greu cu alergatul, asa ca decizia provizorie pe care ai luat-o este perfect justificata. Mi se pare logic sa alegi sa faci ce iti place mai mult si ce poti face astazi; bicicleta mai suporta amanare, dar vreau sa iti intaresc putin ideea ca ziua in care vei mai incerca bicicleta nu va fi una indepartata… dar asta sa fie altfel, la munte. Ce vreau sa spun…
Cea mai lunga tura pe care am facut-o pe o sosea nationala cu bicicleta a fost Buc-Snagov. Si nici nu ploua, si nici frig nu era. 🙂 In rest, pana acum am uzat 3 randuri de cauciucuri pe macadam, drumuri forestiere si sosele montane foarte putin circulate – acolo este locul bicicletei, in natura, fara masini, poluare, borduri sau pietoni care iti stau in drum pe acea farama de pista de biciclete.
Bucurestiul l-am facut in lung si-n lat de o suta de ori (inclusiv pentru treburi), dar macar sunt viteze mai mici de deplasare ale masinilor si mai sunt si ceva trasee pe trotuare sau pe sosele late.
Si eu fac trasee la pas si urc pe munte, dar o experienta cu bicicleta pe la poale este una la fel de deosebita (chiar daca nu urci la fel de sus sau pe carari de pas, inguste) si iti recomand sa o incerci de indata ce vei avea ocazia. Bicicleta sus pe masina pana la baza muntelui si plecat de acolo pe trasee – asta este solutia sigura si rapida.
Acolo, traficul este reprezentat de o caruta sau un poate un tractor, iar viteza de deplasare este mult mai mare decat cea la pas, deci ai posibilitatea sa iti bucuri retina si sufletul cu mult mai multe peisaje intr-un timp semnificativ mai scurt.
Dar, atunci cand se va intampla asta, sa fie un senior cu tine, pentru ca probabilitatea sa iti placa prea mult viteza la coborare este destul de mare. 🙂
Este exact cum ai spus tu, comparativ cu masina, pe bicicleta ai alta perceptie asupra mediului din jurul tau si ai ambele „lumi”: vizualizezi ca si cum ai fi la pas, dar te deplasezi cu o viteza mai mare. In plus, pe munte ai intotdeauna bonusul de intoarcere: coborarea! 🙂
Oglinda de care spui tu este exact modelul pe care il folosesc eu. Nu trepideaza (oglinda in sine este din plastic, dar se vede perfect in ea), este usoara si discreta.
In esenta, cand doresti sa strabati muntii si zonele de la baza lor, bicicleta este ideala (desi, exista si trasee propice bicicletei in tara noastra care urca pana la 2000 de m altitudine, cum este, spre exemplu, Masivul Iezer). Dar, daca doresti sa urci pe munte strict pe varf, alegi varianta la pas. E nevoie sa precizez asta pentru ca am observat ca lumea neavizata percepe gresit sintagma de „bicicleta pe munte” si isi imagineaza o bicicleta coborand la vale intr-o padure, facand slalom printre copaci sau o bicicleta cocotata pe Varful Negoiu, ceea ce este eronat. 🙂 Ca au existat maniaci care s-au urcat pana acolo cu „cicicleta” in spinare, este deja alta poveste. 🙂
Pedalari placute si nu lasa o experienta neplacuta ca cea din povestea de mai sus sa te indeparteze de minunata lume a ciclismului. 😉