Am terminat azi prima mea cursă de 10 kilometri. O aveam în programul competițional, ca un fel de încălzire pentru semimaratonul din luna mai. Sunt foarte mulțumit de cum s-a comportat corpul meu în cursă. M-a surprins și mi-a depășit așteptările. Se nasc câteva întrebări, la care încerc să răspund prin acest articol scris la cald. De ce sunt așa mulțumit, din moment ce nu mi-am atins obiectivul de timp? Care a fost strategia de cursă? Ce pot face pentru a fi mai rapid? Cum m-am comportat în comparație cu ceilalți de vârsta mea? Și probabil cea mai populară întrebare: sunt mai bun decât atunci când eram vegan, sau nu? 🙂

Obiectivul optimist de 39 minute a fost stabilit în urma semimaratonului din octombrie. Atunci preconizam o creștere lentă a performanțelor până la cursa din aprilie. Ceea ce n-am luat în calcul a fost că între cele două curse e o iarnă. Iarna nu te poți antrena la fel ca vara, soarele lipsește, organismul trebuie să lupte cu frigul. Așadar, nu aveam cum să continui creșterea performanțelor. Apoi a fost schimbarea dietei, ce necesită un timp de adaptare. A mai fost noaptea la urgențe și accidentul SIBO, cu care m-am luptat cel puțin o lună, fiind incapabil să mă antrenez. În ultimul timp nu m-am mai antrenat organizat, după un plan clar, fiind focalizat pe alte obiective importante.

Cu două zile înainte de cursă, am făcut un test pe pista de atletism, alergând o treime din distanța cursei, la viteza propusă. Organismul a obosit repede și n-am reușit să țin ritmul. După test, am avut niște slăbiciuni ciudate, ca de altfel de fiecare dată când am un antrenament dur, sau nu consum suficienți carbohidrați (voi explica într-un articol următor ce se întâmplă, și ce am descoperit). Eram atât de dezamăgit, încât mă gândeam chiar să nu mă prezint la cursă, dar apoi mi-am adus aminte că nu rezultatul e cel mai important, ci plăcerea de a alerga alături de alți oameni, având acel sentiment primordial de deplasare în haită.

Cu o zi înainte, m-am îmbuibat bine cu carbohidrați (smochine, kiwi, miere, rondele de orez), electroliți (potasiu, calciu, magneziu, sare), proteine (macrou), apă. În dimineața cursei am mai consumat 2-3 lingurițe de miere, ginseng rădăcină, pudră de iarbă de grâu și o pastilă de cafeină (echivalent a 3 expresso). Am pornit într-o alergare lejeră de 3 km către locul de start, aceasta fiind și încălzirea. Acolo m-am dezechipat de hainele groase și m-am așezat la linia de start, cam în al 4-lea rând. Mi se pare foarte ciudat să stau între foarte mulți oameni. Îmi pierd aerul. Simțeam că nu pot să respir și că picioarele mi s-au înmuiat. Nu e un sentiment foarte încurajator, înainte de un efort aproape de maxim. 🙂

Maricica Puică dat startul, iar eu mi-am amintit de cursele ei mari din anii 80, respectiv acel aur la olimpiada de la Los Angeles în proba de 3000 de metri. După start, am mers într-un grup răsfirat de alergători, într-un ritm mult peste ce-mi propusesem 3:45 min/km. „Mai încet bă băiatule, unde te duci așa”, îmi spuneam. Degeaba, corpul mergea parcă teleghidat, în ritm cu celelalte corpuri din jurul lui. După un km, am ajuns la un alergător mai mic de înălțime, de o vârstă apropiată cu a mea, care alerga foarte stabil și corect. „Ăsta e, mi-am zis, colegul meu până la final”. Nup… După câteva sute de metri, a cedat ritmul. Așa se face că după doar 2km m-am trezit singur. Cei pe care i-am lăsat în urmă pierdeau ritmul, iar cei din elită erau hăt, departe. Acest tărâm al nimănui nu-mi plăcea deloc, eram în plin vânt.

Era o situație complet diferită de cea de la semimaratonul din toamnă, în care am alergat 18 km alături de un grup numeros de 30, apoi 10 persoane. Mi-am stabilit un obiectiv temporar prin care să le ajung pe atletele junioare care alergau pentru campionatul național de 10000 metri. După 3 km, deci pe la km 5 am reușit să ajung două dintre ele. Din acest moment, cursa a deveni plăcută și neplăcută în același timp. Plăcută, pentru că e frumos să alergi atunci când două tipe super în formă aleargă în slip și bustieră în fața ta. Mi-am amintit că Mario Cipollini (mare ciclist italian) avea pe ghidon o poză cu Pamela Anderson. Spunea că asta ajută la sinteza testosteronului, respectiv la performanțe mai bune. Probabil că și pe mine m-a ajutat în același fel priveliștea din față. Neplăcută, pentru că organismul meu se încălzise foarte tare și era aproape de maxim 180 bătăi pe minut, iar la vârsta mea e recomandat un puls de 176.

Dacă aș mai fi continuat în acel ritm, aș fi trecut în zona anaerobă și ar fi durut ca dracu până la final, și evident că n-aș fi putut ține acel ritm oricum. Atunci am slăbit ritmul. Din 3:45, 3:50, ritmul meu a coborât la 4 min/km. L-am ținut așa vreo 4 km. Între timp am lăsat în urmă cele două junioare și am ajuns altele, eu fiind la rândul meu depășit de câțiva bărbați. În ultimul kilometru am revenit cu ritmul al 3:50, iar respirația mea, care fusese perfectă până atunci, inspirare 2 pași, expirare 2 pași, a devenit incontrolabilă. Am terminat cursa la 186 bătăi pe minut.

Cum nu aveam telefonul la mine, am aflat de la un prieten că am ieșit pe locul 4 la categoria mea de vârstă (40-44), la 10 secunde de locul 3. Înainte de cursă verificasem rezultatele de anul trecut și știam că pot obține un podium cu un astfel de timp. N-a fost să fie la cursa asta, poate data viitoare. La jumătatea cursei eram pe locul 2 în categorie, dar se pare că doi dintre cei care m-au depășit pe parcurs erau din categoria mea.

Mi-am propus în toamnă 39 de minute și rezultatul a fost 39:37. Cu două zile înainte de cursă nu m-aș fi așteptat să alerg atât de repede. Strategia cursei a fost să ajung repede la viteza de croazieră de 3:54, pentru atingerea obiectivului și s-o țin cât mai mult posibil. A ținut 5km, după care am fost nevoit să reduc din turație.

Acest rezultat este ceva mai bun decât cel din toamnă. O aplicație care măsoară capacitatea unui atlet, indiferent de distanță (vdot calculator), califică alergarea mea de la semimaraton cu un 52,1, iar pe cea de 10k cu 52,5. Deci performanța mea de azi e ceva mai bună decât cea din toamnă. Nu cu mult, dar diferența există. Însă mai important e că m-am simțit mai puternic decât în toamnă. Capacitatea cardiacă a rămas la fel, dar am devenit mai capabil să suport șocurile alergării. Am o greutate mai mare decât în toamnă (85kg, față de 83), dar corpul meu e mai capabil să transporte această greutate și să reziste impactului.

Sunt încă într-o etapă de tranziție, în care mi-am mărit opțiunile alimentare și testez diferite combinații. Probabil rezultatele mai dramatice vor veni pe viitor. Obiectivul principal este să scap de o mare parte din greutate. Mulți fac mișto de cât de slab sunt, dar de fapt sunt extrem de greu pentru sportul ăsta. Un alergător de înălțimea mea are 70 kg. Sunt 15 kg în plus pe care le car după mine. Pentru a vedea ce înseamnă asta, nu trebuie decât să-ți pui în spate un rucsac de 15 kg și să încerci să alergi. Doar că organismul meu, din motive pe care le voi explica într-un articol ulterior, nu vrea să renunțe la această greutate. Pentru renunțarea în siguranță la greutatea în surplus, e nevoie de pregătiri speciale, pentru ca toxinele strânse în acele țesuturi să nu copleșească sistemul.

Mai sunt și alte aspecte de îmbunătățit, de exemplu brațele. Obosesc tot timpul în zona omoplaților și brațele nu mai pot echilibra corpul la o anumită viteză, aceasta ducând la scăderea vitezei. Creșterea lungimii pasului: un pas mai mare înseamnă un impact mai mare, înseamnă un necesar mai mare de proteine pentru refacere. În perioada vegană, strategia mea era să fac o cadență mare cu pași mici. Acum, de când am schimbat dieta, îmi permit mărirea treptată a pasului, pentru că recuperarea e mai eficientă. Altfel, cifrele pentru forma mea sunt similare unui atlet de elită: 5,7% rata de oscilație verticală și o cadență de 188 pași pe minut

Dar acestea sunt doar amănunte în comparație cu scăderea în greutate. Dacă aș scădea în greutate până la 70kg, păstrând aceeași forță, aș putea să mă bat pentru câștigarea oricărei curse, la categoria mea de vârstă.

În final, mulțumesc mult tuturor celor care m-au încurajat în timpul cursei și în special celor care-mi strigau numele. A fost foarte drăguț că un tip care era aproape de terminarea unui semimaraton, m-a văzut plecând spre casă și a găsit puterea să mă întrebe de ce numai postez pe youtube. Pentru astfel de oameni, ar trebui să revin pe youtube. 🙂