În urmă cu două luni, mi-am anunțat obiectivul pentru singura cursă la care particip în 2018: 1:30:00 la proba de semimaraton de la București. Ei bine, am reușit un record personal de 1:28:19. Pentru cei care nu cunosc distanțe clasice în alergare, asta înseamnă că am parcurs 21,09 km într-o oră, 28 de minute și 19 secunde. Dar nu asta e important, până la urmă, 1:30 e doar o cifră. Mi-a plăcut mie, că sună rotund. Cel mai important este că nu am cedat mental și am fost focalizat pe strategie până la final.
Iar acum, că avem datele unui astfel de efort, le putem analiza și compara cu datele celorlalți, în speranța că vom găsi un răspuns la întrebarea: „e dieta frugivoră una optimă sau e una care provoacă deficiențe și slăbirea organismului?”
La final, m-am clasat pe locul 49, ceea ce nu sună spectaculos, doar că a fost locul 49 din 2303 de participanți. Asta înseamnă că aproape 98% dintre alergători au fost mai lenți decât mine. Cum Bucharest Marathon e cea mai populară cursă din România, rezultatul este statistic semnificativ. Adică dacă mergem prin țară și organizăm o cursă cu 100 de persoane suficient de în formă cât să parcurgă 21 de km, alese aleatoriu, eu voi ieși cel mai probabil pe locul 2 sau 3.
Dacă dieta mea ar fi deficientă în tot felul de macro sau micronutrienți, ar trebui să fiu anemic și să mă clasez undeva la coada clasamentului unei probe de alergare. Un corp atletic nu se construiește în bucătărie, ci printr-un antrenament susținut, dar dacă nu-i oferi organismului nutriția necesară, acesta nu se poate reface pentru a continua antrenamentele. Orice deficiență se simte mai rapid, atunci când în fiecare zi trebuie să susții un efort fizic. Dacă organismul nu are suficiente proteine, carbohidrați, fier, zinc, calciu, magneziu, vitamina A, vitamina B12, se constată imediat o scădere în performanță.
Trag o primă concluzie, că stilul meu de viață frugivor nu induce deficiențe, având în vedere că am fost capabil să susțin un program de antrenamente regulat timp de 6 luni, fără pauze și fără să mă accidentez. După acest program, mi-am îmbunătățit recordul personal la semi-maraton cu aproape 20 de minute. Având în vedere că am 43 de ani și m-am apucat să alerg abia la 37, performanța mea e un succes, pe care-l atribui aproape în totalitate stilului alimentar.
Pe pagina mea de strava se pot consulta alte date despre alergarea mea. Pulsul cardiac pe parcursul cursei mă intrigă cel mai mult. A fost în medie de 174. Dacă e să calculăm pulsul maxim după vârsta mea, obținem 220-43=177. Asta ar însemna că am mers toată cursa la 98% din maxim. Doar că prin antrenament și prin dietă, eu cred că mi-am crescut pulsul maxim pe undeva la 183. Chiar și așa, obținem un puls mediu de 95% din maxim. Și această cifră e enormă, pentru că pragul lactic e undeva la 75%-80% din maxim. Un alergător de elită îl poate ridica pragul lactic prin antrenament către 85%-90%.
Ce se întâmplă după ce depășești pragul lactic? Organismul nu mai poate recicla acidul lactic, iar acesta începe să se adune în mușchi. În funcție de cât acid lactic adună corpul în 45-60 minute, mușchii încep să nu mai funcționeze și viteza scade dramatic. În cursa mea de semimaraton, am alergatul cu pulsul la 95% din maxim, dar acidul lactic nu m-a împiedicat să-mi mențin viteza constantă până la final. Teoria mea este că datorită dietei, corpul procesează acidul lactic mai bine decât la alți indivizi, chiar dacă pulsul e aproape de maxim. E o teorie, dar voi ști sigur doar după ce fac niște analize de performanță la un institut de specialitate.
Am scris articolul în special pentru cei interesați de date tehnice și pentru cei care nu sunt încă siguri că stilul alimentar pe care-l promovez le poate oferi suficiente calorii și suficientă nutriție pentru un trai optim. În articolul următor voi prezenta povestea cursei, cum m-am pregătit, cum am alergat, ce-am simțit în timpul alergării.
Confirmări/Notificări