N-am fost atras de drumeții montane când eram mic, deși am copilărit între munți la Brașov. Când aveam 18 ani, un bun prieten (Titus, alpinist de escaladă) m-a convins să vin cu el pe niște trasee. Prima dată am urcat pe Postăvaru. Am plecat dis de dimineață și ne-am întors seara. Eram terminat. Aveam febră musculară, mă dureau toate. Mi s-ar fi părut o glumă să mă pui să mai merg o dată în ziua următoare.

O altă tură, de data asta mult mai grea, am făcut-o pe toată creasta sudică din Piatra Craiului. Am plecat dimineața de la Curmătura și am ajuns seara în Zărnești. Îl uram pe Titus pentru că mi-a făcut așa ceva, că m-a băgat pe un traseu atât de complicat și dificil, fără să mă avertizeze, sau să-mi spună despre ce e vorba. Ne-am urcat în tren spre Brașov, iar acolo am adormit instantaneu. Când am ajuns la Brașov, Titus m-a sculat și am constatat că sunt blocat, că efectiv nu mai pot să mă mișc. Cu greu am reușit să cobor din tren. Eram ca un moș de 90 de ani. A trebuit să-l chem pe taică-miu să mă ia cu mașina, pentru că știam că pe jos nu voi ajunge acasă.

Astăzi, la 40 de ani, fac drumul din cartierul Astra până în Postăvaru și înapoi în sub 5 ore. Iar în următoarea zi o iau de la început. Vreau să ajung la 100 de ture consecutive. Nu simt niciun fel de febră musculară, nicio durere în corp. Nu am bășici în tălpi sau unghii negre. Din punct de vedere fizic, nu simt o provocare adevărată, ceea ce transferă totul în zona mentală. Din punct de vedere mental este o provocare să continui în fiecare zi.

Care este diferența? Când aveam 18-20 de ani trebuia să fiu mai în formă nu-i așa? Eram tânăr. Jucasem fotbal în clasele 1-8, apoi basket pe tot parcursul liceului (la clubul Brașovia). Acum am 40 de ani, ar fi trebuit să fiu ruginit, cu puțină burtică, după pauza totală de sport între 20 și 36 de ani. De când am devenit raw vegan m-am antrenat ceva, dar nu foarte științific. În 2012 am tras foarte tare, iar în 2013 a trebuit să mă odihnesc mai mult. În 2014 m-am antrenat doar în prima parte a anului, apoi am lâncezit. În periplul din Oceanul Indian n-am alergat deloc. Am făcut doar plimbări lejere și exerciții cu greutatea corpului. Așadar am început să urc zilnic pe Postăvaru practic de la zero.

Și atunci? Cum se explică o atât de mare diferență între performanțele mele montane de atunci și cele de acum. Poate dieta? Poate produsele de panificație, mezelurile, lactatele și carnea pe care le mâncam atunci nu ofereau corpului o recuperare adecvată după efort, o hidratare potrivită, o vitaminizare și mineralizare corespunzătoare. Poate fructele de acum oferă toate acestea: hidratare, vitaminizare, mineralizare, combustibil, fără a pune o presiune suplimentară pe organism.

Poate, dar nu știu sigur, nu sunt nutriționist. 🙂

20deani

Pin It on Pinterest