După ce ne-am instalat și am avut parte de o noapte consistentă de somn, prioritatea mea a fost să găsesc niște surse bune de hrană. Deși Mauritius este o insulă tropicală, nu este un paradis al fructelor. Nu este Thailanda. Știam asta chiar înainte să ajung aici.

Anumite realități istorice au dus la situația din prezent și cred că e o lecție pentru toată lumea, despre cum civilizația și orientarea către profit poate strica un paradis. Insula era nelocuită și acoperită de junglă în 1600 când primii europeni au descoperit-o (portughezii). A fost apoi sub administrație olandeză, franceză și britanică, timp în care a fost rasă 95% din junglă și înlocuită cu o monocultură de trestie de zahăr.

Au fost aduși sclavi din India și din Africa pentru a lucra aceste plantații. După obținerea independenței în 1968, noile autorități au încercat să revitalizeze economia insulei, dezvoltând sectorul turismului și al pescuitului. Abia de curând, și-au dat seama că relieful este propice pentru creșterea fructelor de calitate, chiar în formă organică, pe care pot obține un profit mult mai bun decât pe zahăr.

Ironic este că în Mauritius nu găsești zahăr produs pe insulă. Tot zahărul este destinat exportului din cauza angajamentelor pe care Mauritius le are cu Uniunea Europeană. Mauritienii importă zahăr din Africa de Sud. În ultimii ani au fost pornite culturi de câteva soiuri de fructe: banane, ananas, lychee și mango. Acestea sunt fructele ieftine ce pot fi găsite pe insulă. Exemple de prețuri:

banane 5 bucăți (mici) la 1,2 lei
ananas 1 bucată 3 lei
mango 4 bucăți 8 lei

Celelalte fructe sunt importate și au prețuri astronomice pentru un român. Începând de la 1,5X sau dublul prețului de la noi din țară. Roșiile sunt 37 lei/kg (fără glumă).

În localitățile de pe litoral, prețurile sunt aproape duble, pentru că fructele se vând în micro-piețe stradale. Este un fenomen similar cu ceea ce se întâmplă pe litoralul românesc. Fiecare grup de stațiuni este legat la un oraș mai mare, în care trăiesc localnicii. Acolo fructele se pot găsi la prețuri acceptabile.

Piețele nu sunt permanente. Se formează în anumite zile (la fel ca în Franța). De exemplu în weekend va fi o piață în Goodlands, orașul mare de lângă orășelul în care trăiesc eu. Atunci voi da o raită pe la piață și voi avea mai multe informații despre fructele și legumele locului.

Până acum mi-am axat consumul pe banane și mango. Ambele sunt excelente. Bananele mici sunt preferatele mele. Nu se compară ca gust și aromă cu cavendishurile de la noi. Mănânc vreo 3-4 mănunchiuri pe zi (aproximativ 60 de bucăți). Mango sunt dulci ca mierea. Sunt soiul acela verde, dar îi mănânc copți, când se fac roșu cu negru.

La restaurant se poate cere platou de fructe. Costă aproximativ 5 lei. La una dintre comenzi, cea care m-a servit mi-a pus un bonus, un custard apple de la ea din grădină. A fost mirată că sunt familiar cu fructul, dar i-am explicat că în Thailanda e destul de popular.